De la orfelinat pe podiumul campionilor. Ciprian Bălănescu: „Dacă vrei să fii cel mai bun, nu ai cum să o iei pe scurtătură” - Interviu Gândul

Cinci fraţi, râsete, joacă, armonie, seninătate pe faţa părinţilor, cam aşa arată fericirea pentru Ciprian în primii lui ani de viaţă, dar într-un moment totul se năruie. Durerea şi neputinţa vin să înlocuiască tabloul perfect de la început. Tatăl moare într-un accident, iar familia se destramă. „Aveam doi ani când s-a întâmplat, trei dintre fraţii mei au rămas cu bunica, la sat. Mama şi cu mine, alături de ceilalţi doi fraţi, ne-am mutat la oraş”, mărturiseşte sportivul pentru Gândul.

Încep lipsurile, problemele de ordin financiar, momentele de cumpănă. Mama nu poate ţine pasul cu neajunsurile, decide să schimbe ceva, aşa că îi duce la Casa de copii. "Tot ce am trăit m-a ajutat să devin ceea ce sunt azi. Să fiu puternic. Mă gândesc la perioada aceea ca la una pozitivă. Dacă nu aş fi trecut prin toate astea, nu ştiu unde aş fi ajuns. Nu am judecat-o niciodată pentru decizia luată, aşa a fost să fie. Cred că aşa a simţit atunci, iar soluţia aleasă a fost una dintre cele mai bune. Am stat opt ani la orfelinat. Am crescut alături de ceilalţi doi fraţi ai mei. Mi-am dat seama că acela nu este locul pentru mine încă de când am ajuns. Trăiam la un loc cu copii care aveau probleme mentale şi fizice. Nu se facea nicio diferenţiere, nici măcar în sistemul de învăţământ. Erau zile în care luam bătaie, dar erau şi oameni buni, cum era profesorul de sport, care organiza competiţii în spatele şcolii. Săream obstacole, eram foarte bun pe partea de anduranţă, iar el a remarcat. Când eram în clasa a şaptea, s-a organizat la Bucureşti un concurs de atletism pentru copiii cu probleme. Acelea sunt momentele pozitive pe care le-am preluat de acolo, care m-au pregătit pentru parcursul meu de mai tarziu. Aveam în gând sistemul din care veneam şi îmi doream să concurez cu oameni care nu aveau probleme. Aceasta era motivaţia mea. Când mă duceam la antrenamente, aveam un bilet de voie cu care ieşeam de trei ori pe săptămână, mă simţeam ca la o competiţie”.

Citeşte şi: RIO 2016: România ocupă locul 47 în clasamentul pe medalii, înaintea ultimei zile de concurs de la Jocurile Olimpice

Citeşte şi: Steaua - Dinamo, scor 1-1, într-un meci jucat în etapa a cincea din Liga 1

Citeşte şi: RIO 2016: Vivian Jepkemoi Cheruiyot a doborât recordul deţinut de Gabriela Szabo la 5.000 de metri

Acasă mergea o dată la două săptămâni, în weekend, dar asta însemna întâlnirea cu ceilalţi, cu normalitatea. ''Era greu, copiii de vârsta noastră ştiau situaţia şi nu era tocmai plăcut. Acelea erau momentele în care mă întrebam de ce nu putem să fim şi noi normali, să învăţăm într-o şcoală generală”, îşi aminteşte sportivul.

Încearcă să umple golul cum poate. Aşa cum veniseră toate trăirile de până atunci, dintr-o întâmplare, învaţă să înoate. ''Eram lângă râul Timiş cu unchiul meu. Cred că aveam 9 ani. Din greşeală, i-am blocat unchiului meu uşile la maşină, iar cheia a rămas pe dinăuntru, avea o Dacie. După ce s-a terminat totul, m-a luat şi m-a aruncat în apă şi mi-a zis: Înoată acum! Şi aşa am învăţat. Îşi imagina că nu ştiam să înot şi a fost mereu lângă mine. Copilul de atunci s-a descurcat foarte bine. Nu mi-a fost frică”, spune astăzi Ciprian.

Citeşte continuarea pe Gândul

Citeşte şi: Viralul lui Banu: DOAR STEAUA – DINAMO. Omul şi cultura ultras