FOCUS: Finala Cupei Campionilor Europeni din 1986 văzută din spatele porţii lui Duckadam

"Ora 7.45. Călătorii spre Sevilla, cursa RO 539, sunt invitaţi în avion. Un IL 62 cu 168 de locuri ne aşteaptă. Îmi ocup un loc în cabina din spate, lângă geam. În avion şi Arşinel, de la "Tănase". Deci ei, adversarii noştri, îl au pe Archi (bald), iar noi îl avem pe Arşi (nel)!

Ora 08.15. Aeronava se pune în mişcare. Puternicele motoare sunt ambalate la maxim, ca şi inima fiecăruia dintre noi. Similitudini ale vieţii! Comandantul navei, Mihai Sfetcu, ne urează o călătorie plăcută şi ne asigură că aşa va fi, iar una din cele două stewardese ne face cunoscută ruta: Belgrad, Sarajevo, Pescara, Corsica, Baleare, Alicante, Murcia, Malaga, Sevilla, fără escală.

După câteva privelişti cu geometrie fantastică, văzute prin hubloul ce-mi va fi vecin aproape patru ore, avionul caută soarele şi-l găseşte, strălucind pe bolta de azur, de o frumuseţe ireală. Depăşim Sarajevo şi se vede coasta iugoslavă de la Adriatica. Aflăm că afară sunt minus 52 de grade, iar în avion plus 22. Zburăm cu 950 de kilometri la oră la 9.000 de metri altitudine. Pe geam, steluţele de zăpadă confirmă frigul din jur.

Se anunţă că survolăm Corsica. Din petecul acesta de pământ înconjurat de ape a pornit Napoleon să cucerească lumea. Scopul călătoriei noastre este mai modest: să cucerim Cupa!

Este ora 10.00. Suntem deasupra Mediteranei. Imensitatea albastră de sus este despărţită de imensitatea albastră de jos de o perdea de nori subţiri. Peste câteva secunde dispar şi norii şi, neavând niciun reper în spaţiu, parcă suntem agăţaţi între cer şi apă şi stăm pe loc! Zburăm totuşi cu aproape 1.000 de kilometri pe oră. În imensitatea această albastră, nenuanţată, nu poţi realiza unde se termină cerul şi unde începe apa.

La 11 fără cinci minute apar Insulele Baleare. Palma de Mallorca! Nume de vis...

La 11 şi 10 vedem coasta Spaniei. Eu cel puţin sunt tentat să strig: pământ... dar pe stânga, Alicante mă dezarmează: un covor cu o geometrie fantastică, la fel ca o pană a unui maestru cubist.

Este ora 11 şi 42 de minute când apare înştiinţarea luminoasă de deasupra hublourilor: "Vă rugăm, puneţi-vă centurile de siguranţă". Aflăm că peste 15 minute sosim la Sevilla. Urechile se-nfundă, semn că avionul coboară.

Este ora 12 şi 5 minute când simţim pista de aterizare sub avion şi pasărea măiastră este aşezată cu măiestrie de om pe culoarul de aterizare. Aplauze pentru că am sosit. Aplauze pentru cei care ne-au făcut zborul o delectare şi ne-au adus în oraşul fotbalului european.

Sevilla, ieri şi azi

Spania: ţara conchistadorilor a coridelor, a castelelor, a fotbalului dar şi a lui Picasso şi Murillo. Sevilla: oraşul maur de pe Guadalquivir. Centrul cultural şi turistic al Andaluciei. Sevilla, plină de lumină, de flori, de verdeaţă. Sevilla, oraş modern, croit pentru turism, destinat reveriei.

Meciul

Sevilla a fost asediată. Cei 50.000 de suporteri ai Barcelonei stăpâneau oraşul. Sevillenii erau paşnicii locuitori ai unui oraş asediat. Asediatorii erau toţi în blau-grana, cu dungi roş-albastre pe faţă, goarne, tobe, petarde, artificii, sirene. Cei care au văzut galeria engleză la ea acasă, pe fanii napoletani acolo, în Peninsulă, consideră că sunt paşnici şi cuminţi în comparaţie cu galeria fanatică a Barcelonei.

Iar la noi în ţară, focoasele noastre galerii din Ghencea, Groapă, din Bănie şi Giuleşti, sunt doar cântece de leagăn în comparaţie cu ce am văzut aici.

Şi a venit ora cea mare, ora H! Au ieşit ai noştri la încălzire: au luat foc peluzele! Au ieşit ai lor la încălzire: roş-albaştrii Barcelonei au venit butoaie de pulbere cu fitilul aprins!

Noi, românii, cuminţi, gândeam cam aşa: "S-ar putea să nu mai avem scăpare! Ce o fi după meci? Dacă luăm noi Cupa, cine ne mai scapă?"

El Rey întârzie. Este ora 20 şi 13 minute. Aici, fanfara civilă şi toată suflarea aşteaptă apariţia regelui. A sosit Regele! Petarde cu fum roşcat, zgomot, fierbere. Amândouă peluzele (ocupate de barcelonezi), cântă. Fanfara cântă, dar nu se aude din cauza bateriilor şi a "tenorilor" de la peluze. Moment solemn şi pentru noi românii. Ne leagă totuşi latinitatea şi chiar mai mult: de aici din Hispana, a venit primul împărat al Romei neitalic, adică Traian, străbunul nostru, mai aproape de subsemnatul decât Juan Carlos.

În tribuna presei, 600 de trimişi ai presei scrise şi alte sute de comentatori de radio şi televiziune aşteaptă protagoniştii în arene. Din cauza unor junghiuri rebele lipseşte de la Tribună (la peluza nu are loc) Joaquim Teixido, adică astrologul care a indicat 3-1 pentru Barca. Steaua lui a apus după meci.

Peluza I lansează o pânză albă din mătase cu însemnele: cele cinci cercuri olimpice şi Barcelona 1992. Stadionul întreg cântă, acum e tare frumos! Auzind pe Estado Sanchez Pizjuan "Aria toreadorului" din "Carmen", mă voi gândi, de câte ori voi fi la operă, la corul celor 50.000 de la Sevilla.

Combatanţii sunt faţă în faţă

Michel Vautrot fluieră şi marea finală începe! În primele minute, cei de la peluza I sunt în cupă: cutii, sticle, portocale, petarde cu fum roşu sunt aruncate spre echipa noastră (Duckadam are poarta lângă peluza I). Poliţiştii le culeg şi le aruncă în şanţul cu apă. Îi mai ajută şi Vautrot, care nu le aruncă, ci le prezintă observatorului UEFA.

Peluza fluieră, peluza urlă... şi meciul continuă. Schuster e periculos iar Archibald îşi reglează tirul. De la noi, mai cunoscuţi spaniolilor erau Piţurcă şi Lăcătuş (după pronunţia lor). Când Piţurcă avea mingea, parcă venea taurul spre peluza unde eu eram (a II-a, unde se vor trage loviturile de la 11 metri, norocul meu!). "Roş-albaştri" strângeau pumnii şi toţi strigau cu groază... Piţurcă... Piţurcă... Noi, din "peluza iadului" trăim interiorizaţi reuşitele alor noştri fiindcă riscul e mare.

După pauză, Duckadam vine lângă noi. Steaua începe mitanul doi mai decisă. Era obişnuită de acum cu toreadorii. Bumbescu devine naşul lui Archibald iar Ienei al lui Venables, fiindcă în minutul 73, Don Angelo, sau mai pe româneşte Anghel Iordănescu, apare echipat în alb şi înnoadă picioarele "roş-albaştrilor", driblând într-o cascadă de arabescuri nu mai puţin de patru localnici. Aplaudă peluza! E ceva... Noi, românii, bombăm pieptul.

Miezul nopţii se apropie. Schuster e schimbat. Deci, neamţul nu-l mai lasă decât pe scoţian (Archi) printre latini şi se retrage fără glorie. "Es la copa de mi vida" devine doar un vis. Se termină şi repriza a doua dar meciul continuă.

Încep prelungirile. Steaua în ascensiune. Barca în derivă. Era miezul nopţii. Stadionul era luminat ca ziua cu 300 de reflectoare.

Calculul lui Ienei era, cred, de 17 minute pentru Iordănescu, dar antrenorul secund a jucat 47! La 36 de ani şi două zile, secundul Stelei a uimit milioane de oameni cu apariţia în echipă şi jocul prestat.

Se termină şi prelungirile dar... corida continuă...

Galeria blau-grana n-a obosit dar nici mult nu mai are. Inimile românilor de aici au dat un examen dur, dar nu ucigător cum s-a văzut până la urmă. Urmează loviturile de departajare.

Eu, de aici, din cazanul cu smoală, sunt răsplătit pentru tot ce am îndurat: penaltiurile se execută la poarta de la peluza a II-a! Am să fiu martor mai apropiat decât El Rey, de la Tribuna I.

Galeria a căpiat de tot, vorba olteanului. Peluza a II-a e în picioare şi parcă vecinii noştri au mâncat ardei iute. Când a ratat Majearu am crezut că se dărâmă stadionul iar pe vecinul meu nu l-am mai văzut câteva zeci de secunde. Când a ratat al lor, în jur se gemea, se murea... Când a ratat Boloni, parcă a turnat cineva gaz pe ei şi le-a dat foc. Când a marcat Lăcătuş, am convingerea că pentru vreunul dintre ei a fost obştescul sfârşit. Noi românii în schimb înviam. Când vezi atâţia tauri răpuşi, nu te mai temi de mugetul lor în agonie.

Pichi Alonso, cel care marcase trei goluri lui Goteborg, îşi potriveşte balonul. Era ultima speranţă a gazdelor. Şi Duckadam a apărat din nou. Sfârşitul: Balint - Marcos 1-0 sau Steaua Barcelona 2-0 sau Alesanco, Pedrazza, Alonso, Marcos - Duckadam 0-4!

Să vezi Meditarana cu pitorescul şi ineditul ei, de la 10.000 de metri, să vezi cea mai teribilă galerie de pe Terra şi să supravieţuieşti în interiorul ei, să vezi finala Cupei Campionilor Europeni aici, acasă la adversar, şi prelungirile şi loviturile de la 11 metri şi pe Duckadam apărându-le pe toate, să te întorci cu Cupa, este cam tot ce şi-ar dori un muritor şi cred că un român nu va mai trăi aceste clipe... în vecii vecilor...

Fantastica, nebuna şi rebela galerie a Barcelonei a avut tăria să aplaude învingătorul. Noi, cei care am fost la Sevilla, putem spune: veni, vidi, vici!

(Fragmentele de mai sus au fost publicate în cartea lui Ion Cârstea, "Sevilla mon amour", publicată în 1996).