FOCUS: Octavian Bellu, Ivan Patzaichin, Elisabeta Lipă, despre momentul decembrie '89

- Octavian Bellu: A fost dictatură, se stătea la cozi imense la alimente; acum găseşti şi Ferrari, şi Rolls-Royce, dar trebuie să ai şi cu ce să le cumperi

Rep: Ce făceaţi în decembrie 1989?

Octavian Bellu: În timpul evenimentelor din decembrie 1989 eram la Deva, în pregătire, nu am ieşit în stradă, aşa cum au făcut-o alţii. Îmi aduc aminte că antrenamentele s-au desfăşurat normal. Bineînţeles că la un moment dat şi noi ne-am îngrijorat, pentru că am înţeles că urmau să vină la Deva nişte coloane de muncitori de la Hunedoara, iar după antrenament ne-am dus şi noi să vedem ce se întâmplă. Nu am prins momentul în care au avut loc manifestaţii acolo şi ne-am întors, mai ales că trebuia să avem grijă de copii. Ne-am întors în cantonament şi ne-am uitat şi noi la ceştiri se dădeau la tv, ascultam ce zvonuri mai circulau.

Familia mea era la Ploieşti, iar acolo nu au fost evenimente prea spectaculoase aşa cum au fost la Timişoara sau la Sibiu, unde au fost şi victime. Normal că ne-a fost teamă şi nouă, pentru că zvonurile pe atunci circulau cu mare rapiditate. Unele se confirmau, altele nu. A fost o perioadă de incertitudine. În primul rând, nu ştiam ce să facem cu fetele de la Deva, aflate în cantonament. Nu aveam posibilitatea să luăm legătura cu familiile lor prin telefoane mobile. Nu ştiam dacă să le trimitem acasă, apoi am aflat că nu circulă trenurile şi ne gândeam să le ducem noi cu microbuzul nostru dărăpănat de atunci. Totuşi, fetele erau din zone diferite ale ţarii şi nu puteam să le ducem pe fiecare acasă.

A fost o perioadă în care nu ştiam ce se întâmplă exact şi ce măsuri să luăm. Singura decizie logică pe care am luat-o a fost să închidem cantonamentul şi am aşteptat să aflăm oficial sau neoficial veşti de la cei din federaţie, care erau mai aproape de evenimente. Am aşteptat o zi, două, să vedem ce facem cu grupul de 20 de fete. Cele care au solicitat să plece acasă le-am dat drumul, însă fiind o perioadă mai delicată, majoritatea au preferat să stea la Deva, în cantonament. Şcoala era destul de izolată, sub cetate, deci nu putea fi expusă la niciun fel de problemă. Apoi, încet, încet, lucrurile s-au liniştit, iar împreună cu Federaţia am hotărât ce facem cu fetele. Sportivele s-au dus o perioadă şi s-au pregătit la cluburi, pentru a fi mai aproape de familii, iar după o perioadă lotul s-a reunit.

Nu ne gândeam noi la impactul revoluţiei asupra sportului în acele momente. Vă daţi seama că atunci ne doream ca lucrurile să treacă fără efecte negative şi nu ne gândeam la sportul românesc sau la ce va fi peste 10-20 de ani. Fiecare ne făceam griji pentru familiile noastre, la situaţia aceea care putea deveni explozivă. Erau nişte evenimente inedite pentru noi, chiar şi pentru antrenori, pentru că nu prinsesem nici războiul şi nu ştiam ce să facem. Prima reacţie a fost una normală, aceea de a-i apăra pe copii, pe noi şi să îi lăsăm pe cei care aveau abilităţile să facă ceva să rezolve situaţia.

Evenimentele se derulau foarte rapid de la o oră la alta, nu ştiai pe cine să crezi, iar informaţiile de la televiziune erau, la un moment dat contradictorii. Nu ştiai unde e focarul mai mare, se vorbea despre terorişti, la un moment dat, şi nu ştiam încotro se îndreaptă aceştia. Deva, fiind oraş foarte mic, fără o importanţă strategică deosebită, nu putea să aducă ceva în plus pentru acele evenimente, decât prin faptul că acolo era Valea Jiului, cu un bazin muncitoresc foarte puternic. Se aştepta o reacţie pe măsura potenţialului pe care îl avea la ora respectivă Valea Jiului.

Rep.: Cum au fost anii care au urmat? Cum e acum?

Octavian Bellu: Ceea ce făceam eu înainte de '89, am făcut şi după aceea, antrenam lotul olimpic de gimnastică. Eu zic să lăsăm istoria să-şi spună cuvântul, pentru că şi pe vremea aceea au fost lucruri ce ar putea fi catalogate pozitive. După '89 s-au făcut multe lucruri bune, dar şi altele care nu sunt deloc de lăudat. La 20 de ani după Revoluţie nici acum lucrurile nu sunt foarte clare şi nu se poate spune dacă a fost mai bine sau nu înainte. E normal ca mare parte din cei mai bătrâni din sport să spună că în vremea comunismului era mai bine, pentru că pe atunci exista o competiţie naţională, acea mult hulită "Daciadă", totul era gratuit, erau în funcţie mai multe baze sportive, antrenorii erau mai mulţi, sportivii erau mai mulţi, iar din acest punct de vedere le dau dreptate. Totuşi, după '89, sportivii sunt mult mai bine premiaţi, au alte facilităţi şi au o posibilitate să acumuleze ceea ce câştigă, pentru că în timpul comunismului nu primeau premii în bani. Acum mai primesc şi câte 500 de metri de pământ, o maşină, un apartament sau mai ştiu eu ce. Pe atunci, vârfuri ale sportului nici nu visau la asemenea premii. Pe atunci, sportivii care participau la marile competiţii circulau mai liberi, însă acum se circulă mult mai uşor, mai ales dacă vom intra şi în spaţiul Schengen.

Eu nu pot să analizez ce a fost bine şi ce a fost rău atunci şi acum, din punct de vedere al cetăţeanului. Că a fost dictatură, că se stătea la cozi imense la carne de porc, la pâine sau la lapte. Acum găseşti şi Ferrari şi Rolls-Royce, dar trebuie să ai şi cu ce să le cumperi. Cred că istoria se aşează ea singură în 10, 30 sau 50 de ani şi nu trebuie să stăm noi să analizăm.

- Ivan Patzaichin: După '89, prima mea satisfacţie era că pot să port părul lung fără să îmi mai spună cineva ceva

Rep.: Ce făceaţi în decembrie 1989?

Ivan Patzaichin: În timpul evenimentelor din '89 eram în cantonament la Căciulata, iar acolo nu prea au fost incidente. Am rămas în cantonament până prin 28 decembrie, apoi am revenit prin Bucureşti. Urmăream tot timpul la televiziune ce se întâmplă, am ţinut contact cu cei din federaţie. Noi am fi vrut să ne întoarcem acasă, dar cei de acolo ne spuneam mereu că e mult mai bine să rămânem la Căciulata, pentru că e mult mai bine pentru noi.

La un moment dat, chiar soţia tot îmi spunea: «Vino acasă! Lumea zice că tu eşti la Dinamo şi tragi cu puşca! Vino acasă să te vadă lumea!».

Chiar dacă eram la Căciulata am avut emoţii tot timpul. Erau trei hoteluri în complex şi am organizat paza. Era o centrală telefonică, iar pe băieţi îi puneam acolo să o păzească. Mai primeam câte o ameninţare că vin teroriştii de la Sibiu la Bucureşti, în fiecare seară.

Rep: Ce speraţi atunci?

Ivan Patzaichin: În acele momente ne gândeam că vor veni vremuri mai frumoase, mai bune, vom trăi mai bine şi vom avea posibilităţi mai mari. Dar, o spun cu regret, nu prea s-au întâmplat aceste lucruri, mai ales în sport. Pe moment, a fost bine, pentru că ne-am recăpătat baza sportivă. Primul lucru după Revoluţie, m-am dus la Snagov şi mi-am recuperat baza. Noi fusesem izgoniţi de acolo, iar în locul nostru au venit pionierii. Pe 30 sau pe 31 m-am dus acolo şi am ocupat baza.

Nu cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, poate noi sportivii o duceam ceva mai bine, dar nu pot să spun că era aşa. Erau restricţii, erau probleme mari. Erai supravegheat şi nu puteai să faci nimic. Acum este totuşi puţină libertate, poţi să te exprimi. La mine era problema părului, eu aveam mari probleme pentru că purtam părul lung. Prima mea satisfacţie era că pot să port părul lung fără să îmi mai spună cineva ceva.

- Elisabeta Lipă: Avem democraţie şi cred că ne-ar mai trebui puţină ordine şi disciplină

Rep.: Ce făceaţi în decembrie 1989?

Elisabeta Lipă: Îmi amintesc foarte bine tot. Atunci când a început, nu realizam ce înseamnă o revoluţie. Vedeam tot felul de mişcări cu care nu eram obişnuiţi. În acele momente eram la refacere la Eforie şi am venit cu trenul de la Constanţa spre Bucureşti. Îmi amintesc că atunci când am ajuns în gară se trăgea. Erau nişte sportivi care stăteau la geam, se uitau să vadă ce se întâmplă şi a trecut un glonţ pe lângă ei, după ce a trecut prin geam.

Tin minte că eram cu soţul meu în maşină şi nu mai ştiam pe unde să mergem, pentru că erau peste tot patrule şi agitaţie mare în oraş. Erau moment de care nici nu vreau să-mi amintesc. În acele zile nu am ieşit deloc din casă şi mă uitam doar la televizor la ce se întâmplă prin ţară.

Fiecare ne temeam pentru viaţa noastră, pentru viaţa celor dragi. Nu ştiam ce amploare puteau să ia lucrurile. Nu ştiam cine în cine trage şi am preferat să stăm în casă până a trecut toată nebunia. Nu ne gândeam noi atunci la ce schimbări vor avea loc. Nu-mi venea să cred că văd toate acele evenimente.

Rep: Cum vi se pare lumea sportului acum?

Elisabeta Lipă: Pe vremea lui Ceauşescu poate era mai multă disciplină, mai multă frică, dar faptul că nu puteai să ieşi din ţară, iar cei care reuşeau plecau de tot, era destul de rău. Noi, sportivii, mai ieşeam când mergeam la competiţii şi nu puteam să ne plângem. Dacă aveam nevoie de o casă primeam aprobare, dacă doream o maşină, la fel. Acum situaţia este altfel, câştigi bani şi poţi să-ţi cumperi ce vrei. Avem democraţie şi cred că ne-ar mai trebui puţină ordine şi disciplină. Până la urmă, dacă ne uităm la alte ţări, la nemţi de exemplu. Ei reprezintă un model pentru noi. Nu au ajuns ei atât de corecţi şi de cinstiţi fără să ştie de frică. În momentul în care bagi mâna în buzunar începi să te gândeşti dacă fac bine sau nu. Probabil că aşa ar trebui să fie şi la noi. Să fie legile drastice, să nu se circule haotic şi să ştim şi noi puţin de frică.

(Material realizat de Departamentul Sport, sports@mediafax.ro)