FOCUS: Tănase Dima: Dobrin rămâne ca o icoană sfântă, în faţa lui Mutu nu ai putea adresa vreo rugă

În peste 45 de ani de carieră, lui Tănase Dima, care a lucrat alături de Pişti Covaci, Nunweiller, Angelo Niculescu, Halagian sau Tinel Stănescu, i-au trecut prin mână majoritatea jucătorilor naţionalei, printre care Hagi şi Dobrin, iar în ultimii ani i-a lansat în fotbalul mare pe Raţ, Maftei, Bilaşco, Raul Costin, Sepsi, Pulhac, Chipciu sau Vârtic.

Născut 12 ianuarie 1936 la Sihstra (Bulgaria), Tănase Dima a absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport în 1958, devenind diplomat în fotbal şi antrenor categoria I. În perioada 1961 - 1996, a pregătit pe FC Argeş Piteşti, Dinamo Bucureşti, Sportul Studenţesc, Flacăra Moreni, FC Scorniceşti, Farul Constanţa şi naţionala de tineret şi olimpică. În această perioadă a lucrat cu Titus Ozon, Ştefan Coidum şi Florin Halagian, la FC Argeş, cu Ion Nunweiller, Angelo Niculescu, Valentin Stănescu la Dinamo şi cu Ştefan Covaci la naţională. În ediţia 1971/1972 a câştigat titlul de campion naţional, în calitate de secund, cu FC Argeş, iar în 1996 a pus bazele şcolii de fotbal Nicolae Dobrin, iar în 2000 a devenit preşedinte al şcolii de fotbal Sporting Piteşti. Tănase Dima are doi băieţi, Mihai (34 de ani) şi Teodor (29 de ani).

Despre amintirile lui Dima se pot scrie cu uşurinţă mai multe cărţi. Acesta povesteşte că a făcut un pariu cu Dobrin legat de faptul că acestuia nu îi plăcea deloc să alerge."Era mai greu când îl puneai să alerge. Nu avea repulsie, dar probabil organismul nu-l favoriza la un efort fizic de durată, pentru că el s-a impus prin calităţi de virtuozitate, de imaginaţie, de creativitate, de o intuiţie şi o motricitate intelectuală deosebită. Într-o zi îi spun: "Gicule, hai să facem un pariu, poţi să alergi 15 ture pe pistă?". Eram convins că va abandona. El, isteţ, îmi spune: "Domn profesor, dar în ce zi vreţi să facem asta?" S-a pregătit excepţional înaintea acestei probe. Când a venit ziua, agitaţie, băieţii îl încurajau. La un moment dat, când se apropia de tura 20, i-am spus: "Gicule, gata, bravo, ia-ţi premiul".

Tănase Dima a rememorat şi o întâmplare din dubla dintre FC Argeş şi Real Madrid, din ediţia 1972-1973 a Cupei Campionilor Europeni, 2-1 în Trivale, 1-3 la Madrid. În partida de la Madrid, lui Dobrin i s-a rupt un crampon. "Pe atunci, Gicu, ca şi alţi fotbalişti foarte buni, juca cu nişte ghete făcute la noi de un unul, Moldovan. La pauză i s-a rupt unul din crampoane. Am vorbit în stânga, în dreapta, m-am dus la cizmăria lor, a venit Gento rapid, a văzut despre ce e vorba, şi au rezolvat problema, iar Gicu a putut juca".

În meciul de la Piteşti, vinul de Ştefăneşti, o fetească neagră i-a dat gata pe jucătorii de la Real Madrid, aceştia renunţând la vinul spaniol pe care îl aduseseră cu ei. "La cină, jucătorii au vrut să bea un vin spaniol adus de la ei de acasă. Atunci m-am dus la Munoz cu o sticlă de Fetească neagră de Ştefăneşti şi i-am spus să guste, iar dacă îi place, să oferim echipei. După ce au gustat, au renunţat la vinul lorl. Apoi, Munoz mi-a făcut un semn şi mi-a zis «Este formidabil vinul, băieţii mai vor să mai bea un pahar, se poate?». Le-am făcut această plăcere".

Dima a vorbit şi despre relaţia dintre Titus Ozon şi Gicu Dobrin, de pe vremea când amândoi jucau la Piteşti şi despre diferendul pe care aceştia l-au avut: "Se obişnuia, ca după terminarea antrenamentului, cei doi să dea spectacol pe teren prin execuţiile lor. Aveau două personalităţi puternice, dar distincte. Păcat că a intervenit acel mic incident, în Iugoslavia, la Krusevac. A fost aplanat de noi, dar nea Titus, a pus problema greşit: "Ori eu, ori Dobrin!", ori era imposibil ca Piteştiul să poată renunţa la un jucător de talia lui Dobrin. Apoi, în mod elegant, cei doi s-au împăcat, iar nea Titus a zis: "Gicule, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, tu îţi vezi de ale tale, eu de ale mele şi am plecat".

Tănase Dima spune că a refuzat în trei rânduri Steaua, deşi fraţii Ceauşescu se înţeleseseră în privinţa trecerii lui din Regie în Ghencea. "Sportul devenise o cetate a culturii, iar stadionul era arhiplin. O dată la două săptămâni ne întâlneam cu rectorii facultăţilor din Bucureşti şi stăteam de vorbă. Steaua îmi oferea altceva şi nu ar fi fost niciun fel de problemă, pentru că fraţii Ceauşescu se înţeleseseră în privinţa trecerii mele de la Sportul în Ghencea"

Redăm interviul acordat de Tănase Dima agenţiei MEDIAFAX:

Rep: Ce jucători a mai lansat Sporting Piteşti?

T.D: În perioada 1996-2000, cand am fost la Şcoala Dobrin au fost lansaţi Raţ, Maftei, Bilaşco, Ionilă, Moldovan si alţii. Aria de selecţie era foarte mare, deoarece a fost una din primele şcoli, iar Dobrin reprezenta un brand care a contribuit la afluxul de jucători ce veneau la selecţie. După ce Dobrin a rămas şcoală de sine stătătoare, noi am continuat activitatea schimband numele in Sporting. Aici au fost lansaţi Pulhac, Aelenei, a urmat Sepsi, Chipciu, Raul Costin, Rareş Vârtic si mulţi alţii. Mai avem un jucător de bandă stângă, Ionuţ Burlea, extrem de talentat, la Dinamo II, născut ’92, care în mod cert va face performanţă.

Rep: Despre Dobrin, fotbalistul, antrenorul, omul?

T.D: L-am cunoscut când avea 14 ani şi l-am promovat la tineretul lui Dinamo Piteşti, care în 61/62 activa în D.A. A devenit treptat treptat un adulat, un artist al fotbalului, pentru că realmente când punea piciorul pe minge făcea ordine în teren. Pe lângă talent, avea o intuiţie formidabilă a jocului, scotea cu uşurinţă din joc pe adversar, indiferent ce nume ar fi avut şi la ce echipă ar fi jucat, ca apoi să lanseze contraatacuri extrem de eficace. Reuşea să înscrie şi să aducă victorii cam de unul singur. De fapt este perioada de glorie a lui FC Argeş, cu obţinerea titlurilor în 71/72 şi 78/79 şi cu participare în Cupa Campionilor şi în Cupa Oraşelor Târguri. Se poate spune că Gicu este un brand al fotbalului argeşean. El este nemuritor şi va rămâne în memoria multora ca unul dintre produsele cele mai de seamă ale fotbalului românesc. Cu Gicu, dacă lucrai cu mingea, puteai să stai fără probleme toată ziua pe stadion. Când a trecut la antrenorat, a fost la FC Argeş o perioadă şi m-am bucurat că mi-a cerut ajutorul într-o vreme puţin mai grea pentru echipă. În cadrul programelor de antrenament, îşi rezerva timp pentru a lucra individual cu o parte dintre jucătorii pe care el îi aprecia, care puteau face performanţă.

Rep: De ce n-a jucat Dobrin la CM Mexico 1970?

T.D: A fost ales neinspirat locul de şedere al naţionalei, s-a mers în plin centru, într-un loc cu multe tentaţii, de aceea jucătorii nu au putut discerne cum să se comporte, pentru că au fost expuşi. Era o ieşire a naţionalei într-o ţară cu o viaţă mai libertină şi exuberantă. Apoi, Lui Gicu i s-au dat asigurări că va fi titular în toare jocurile. Probabil că Gicu a avut mici probleme de aclimatizare. Este cert că grupul – Dobrin, Răducanu, Coe – a făcut puţine excepţii faţă de ceilalţi, iar colectivul nu a fost în măsură să le corecteze atitudinea. Tare mult l-aş fi vrut pe Gicu în teren la acel meci cu Brazilia sau cu Anglia şi atunci am fi văzut ce înseamnă un talent veritabil faţă de un brazilian.

Rep: Cum a fost dubla întâlnire cu Real Madrid?

T.D: Înaintea jocului cu Real, m-am dus la Madrid să văd echipa. Am avut privilegiul de a fi primit de preşedintele Bernabeu şi aş îndrăzni să spun că am fost factorul determinant în a-l aduce la Piteşti, preşedintele acuzând o stare de sănătate precară. În perioada aceea cursele Bucureşti – Madrid erau două pe săptămână, am plecat sâmbătă şi ar fi trebuit să mă întorc, în mod normal, după disputarea meciului de la Piteşti. Am explicat cum stau lucrurile şi mi-au zis că voi face parte din delegaţia lor. La Piteşti li s-a făcut o primire deosebită, în ciuda faptului că era trecut de orele 24. Am câştigat acasă, dar puteam să îi batem şi mai rău, iar meciul retur a fost extrem de disputat. Am fost foarte aproape de calificare.

Rep: Cum a venit oferta de la Real pentru Dobrin?

T.D: La o fază pe stânga, aproape de fanion, l-au atacat doi fundaşi, iar Gicu, printr-o fentă i-a înlăturat, a pătruns către poartă, a centrat, dar nu s-a marcat. Faptul că Gicu a avut o evoluţie desosebită, l-a determinat pe Gento, să-l invite la meciul lui de retragere la Madrid. De aici interesul lui Bernabeu pentru Dobrin de a se duce la Real. Lucrurile au fost foarte aproape de a se realiza, cred că în afara banilor pe care clubul i-ar fi primit, era vorba de îmbunătăţiri aduse la stadion, instalaţia de nocturnă şi reciprocitate. Nu s-a valorificat acel moment extraordinar şi din ideea că nu ne vindem jucătorii, lucru nedrept şi frustrant.

Rep: Se poate face comparaţie între Mutu şi Dobrin?

T.D: N-aş îndrăzni să fac o comparaţie între Gicu şi Adi. Dobrin era altceva, el rămâne ca o icoană sfântă pentru toţi. În faţa lui poţi să adresezi o rugă, ceea ce nu cred că ai putea să faci vizavi de Adi.

Rep: Cum a fost cu titlul furat Sportului de către Steaua?

T.D: Sportul devenise o cetate a culturii, iar stadionul era arhiplin. Au fost trei ani de glorie şi ne-a lipsit foarte puţin să câştigăm titlul de campioni. A intervenit nefericit jocul cu Steaua din Regie (1-2 în Regie, sezonul ’85/86). Ca valoare eram mai buni ca Steaua, indiscutabil. Meciul cu Steaua a ridicat foarte multe probleme înaintea jocului: probleme de culise pe care nu le-am ştiut şi care nici azi nu se pot defini, pentru că oamenii nu vor să vorbească. Boloni a fost jucătorul numărul 1 al Stelei în acel joc, a fost motorul.

Rep: Aţi refuzat poza de grup cu campioana FC Argeş în 1979

T.D: Dinamo, unde eram secund, a pierdut titlul şi meciul acela datorită unei gândiri greşite a jocului. În acel meci am trăit stări psihice deosebite. Este greu să pot să exprim acum acea stare. Pe undeva am fost trist că am pierdut acel meci, pe de altă parte m-am bucurat că FC Argeş a câştigat titlul. Cred că am avut o atitudine corectă şi elegantă, refuzându-i pe băieţii de la FC Argeş să particip la fotografia de campioni. Nu se cuvenea, însă recunoştinţa lor a rămas, ei apreciind că am avut în timp o contribuţie la asta.

Rep: Cum e să-l ai în echipă pe Hagi?

T.D: Hagi era un jucător extrem de ambiţios, care îşi idolatriza părinţii. La Sportul a avut ceva peripeţii la început cu vechea gardă, a lui Gino, Coraş şi ceilalţi, dar s-a adaptat Era tânăr, era curios, îl interesa tot ce era eficient şi în acelaşi timp aveam o relaţie foarte bună. A promovat la o vârstă fragedă la echipa naţională. Este un jucător de altă nuanţă decât Dobrin. Un artist de o parte, iar pe partea cealaltă un jucător cu un palmares impresionant. După aceea el a plecat la Steaua, mi-a părut rău, dar, pe undeva, nu a greşit, pentru că au venit trofeele câştigate şi afirmarea lui pe plan internaţional.

Rep: Aţi lucrat cu Pişti Covaci...

T.D: Era o figură aparte în peisaj, dezinvolt, extrem de comunicativ, sensibil, penetrant, care ştia să-şi aleagă colaboratorii. Eram la Dinamo când mi-a zis să vin să văd cum pregăteşte meciul cu Anglia. Pişti avea darul de a monopoliza şi de a-i polariza pe toţi în jurul lui. Prima parte a antrenamentului a fost condusă de colaboratorii dânsului, iar la un moment dat, ceilalţi antrenori am fost întrebaţi de generalul Dragnea, dacă avem vreo şansă să îi batem pe englezi. A intrat Pişti în partea a doua a antrenamentului şi ne-a impresionat pe toţi. La acel meci, căpitan a fost Bebe Barbu. Lui Pişti îi plăceau teribil agapele cu oamenii alături de care se putea manifesta firesc. Am colaborat cu el când am fost antrenor la echipa olimpică şi la echipa de tineret.

Rep: Cum a fost perioada petrecută la Dinamo?

T.D: Acolo am întâlnit oameni speciali, pe Nelu Nunweiller, pe Angelo Niculescu, apoi pe Valentin Stănescu. Marele meu regret este că nu am câştigat niciun campionat şi că am ratat şi de două ori Cupa. Am lucrat cu Dinu, Dudu Georgescu, Cheran, apoi am adus jucători tineri, care ulterior au ajuns la naţională şi au adus titlul la Dinamo imediat după plecarea mea. E perioada în care am activat şi în cadrul Colegiului Antrenorilor, eram copilul oamenilor de atunci din fotbal, Teaşcă, Oană, Vogl, Angelo Niculescu, Drăguşin.

Rep: Ar avea loc Chipciu în naţionala mare?

T.D: Cert este faptul că naţionala noastră nu mai este naţională, nu spun că joacă prost, însă nu practică un fotbal la cerinţele actuale. Sunt mai mulţi factori negativi care au dus la această stare: patroni, jucători, conjunctura şi dezinteresul total al factorilor de decizie. Nu vorbesc de federaţie, ci de faptul că statul nu are niciun fel de contribuţie la dezvoltarea fotbalului, spre deosebire de ce se întâmplă peste tot, lăsând lucrurile la bunul plac al unui patron. Îţi trebuie o anumită atitudine, o anumită moralitate, să nu ajungi în situaţie de a denigra şi de a crea stări conflictuale. Fotbalul românesc trăieşte prin stări mari conflictuale şi de aici o degradare morală a lui. Toţi jucătorii ar trebui să aibă ca ţintă naţionala, să facă absolut totul pentru victorie. Mai strică şi infuzia de străini şi nepromovarea jucătorilor români talentaţi. Iau exemplul lui Alexandru Chipciu, produs sută la sută al şcolii Sporting. Răzvan Lucescu nu l-a promovat, cu toate că ar fi meritat, a mers pe mâna jucătorilor cu experienţă.