FOCUS: Tudor Constnstantin - uriaşul din Carpaţi

Modul cum a intrat Tudor Constantin în rugby este povestit cu un haz aparte de "uriaş". Primul sport pe care l-a practicat a fost baschetul, unde a ajuns datorită înălţimii sale. "Stăteam la coadă să îmi cumpăr langoşi. Deodată s-a apropiat de mine şi a început să mă studieze un tip matur. Era Coli Mitrea, antrenor la Triumf Bucureşti. M-a întrebat dacă nu vreau să vin la rugby să văd dacă îmi place", rememorează Tudor.

Când a ajuns la stadion s-a ivit însă altă problemă. Pentru că purta măsura 48 la picior, nicio gheată nu era potrivită. A luat loc în tribună pentru a vedea primul meci de rugby din viaţa sa pe viu: "La pauză Coli Mitrea m-a întrebat dacă îmi place şi dacă aş vrea să intru pe teren. I-am răspuns afirmativ şi am intrat. Eram cel mai înalt de pe teren, iar fizicul mă avantaja. Când plecam la atac parcurgeam destui metri până să mă prindă mai mulţi adversari. Evident că nu aveam instincte rugbystice, iar când eram înconjurat ridicam mingea deasupra capului, ca la baschet. Nici aşa adversarii nu ajungeau la ea, pentru că eram foarte înalt. Unul mai inteligent m-a lovit însă peste mână şi doar aşa am putut fi deposedat", zâmbeşte Tudor Constantin.

Imediat ce a ajuns la rugby s-a ivit şi ocazia unui prim turneu peste hotare, în Bulgaria. La 16 ani era legitimat atât la rugby, la Gloria Bucureşti, cât şi la baschet unde evolua la nivel de seniori, în "Onoare". Între 18 si 19 ani a evoluat pentru Energia Bucureşti, iar apoi a ajuns, pentru satisfacerea stagiului militar, la Steaua, în marea echipă condusă de Florică Murariu. Prima sa mare aventură a fost însă plecarea în emisfera sudică, la vârsta de 20 de ani, în Noua Zeelandă. A evoluat acolo la formaţia Kiatoa din oraşul Palmerston North. "Atunci am luat contact cu ceea ce înseamnă rugby-ul adevărat. Am evoluat pe stadionul pe care anul acesta, la Cupa Mondială, România va juca împotriva Georgiei", mai spune Tudor.

Tot la un meci cu Georgia, peste ani, Tudor Constantin avea să încheie cariera de internaţional. După un an petrecut departe, în Noua Zeelandă, Tudor a revenit acasă, la Steaua. A fost campion cu echipa militară, după care s-a transferat la Dinamo, pentru că la Steaua se amâna momentul în care urma să fie făcut ofiţer. Trecut în curtea rivalei, a devenit imediat locotenent în cadrul MAI. Între timp a făcut doi ani de studii universitare la medicină, după care a renunşat şi s-a înscris la Drept, facultate pe care a şi terminat-o cu brio. Între 1992 şi 1995 a fost campion naţional cu Dinamo şi a debutat în naţională, cu Rusia, scor 36-6.
O amintire frumoasă păstrează şi de la Cupa Mondială Universitară, care a avut loc în 1992, în Italia. "Am avut o grupă foarte grea atunci, cu Noua Zeelandă, Ţara Galilor şi Olanda. I-am bătut pe galezi cu 25-6 şi am ţinut piept neozeelandezilor. Ne-am calificat contrar previziunilor în optimi. Oficialii noştri nici nu mai închiriaseră autocar pentru deplasarea noastră la jocul din optimi, crezând că nu ne vom califica. Atunci galezii au făcut un gest extraordinar. Au luat jumătate din formaţie în autocarul lor, iar ceilalţi s-au descurcat cumva să ajungă din Sicilia în Sardinia", spune Tudor. Din acea echipă universitară a României făceau parte Brânză, fraţii Gurănescu, Solomie, Nichitean, Drăguceanu sau Costea. Antrenor era Constantin Fugigi.

În 1995, Tudor se transfera în Franţa, la Tarbes. Va juca aici până în 1998, când trece la Racing Metro 92 Paris. Cariera sa în Top 14 continuă din 2000 până în 2002 sub culorile celor de la Bordeaux-Begles, o echipă redutabilă la acea ora, care avea în componenţă cinci argentinieni şi un neozeelandez. "De unde la noi eram cel mai înalt, în Franţa ajunsesem cel mai scund om de linia a II-a", a adăugat "Uriaşul".

În 1999 a fost căpitanul echipei naţionale la Cupa Mondială, echipa repurtând o victorie, 27-25 cu SUA. În 2002 s-a retras de la naţională după un meci cu Georgia. Tudor suferise o ruptură de aductor şi nu mai putea fi la capacitate maximă. Avea 33 de ani.

În 2000, la Racing Metro 92 Paris apărusera problemele financiare. Echipa pariziană avea în componenţă trei jucători români: Tudor Constantin, Răzvan Mavrodin şi Alin Petrache, actualul preşedinte al FR Rugby. "Cel mai mare antrenor francez, Bernard Laporte, cu care mă cunoşteam bine, mi-a telefonat şi mi-a spus că vrea să ne transfere pe toţi, la pachet, la Stade Francaise. Ţinta lui era Petrache, pe care îl voia cu orice preţ în echipă. Eu am fost pe post de traducător la discuţia dintre Alin şi Laporte. I s-a propus atunci lui Petrache să semneze un contract în alb, iar în ultimele patru luni care îl legau de echipa pariziană să joce la formaţia secundă a clubului. Dupa aceea ar fi intrat în prima echipă. Nu ştiu ce calcule şi-a făcut Alin atunci, însă deşi eu i-am susţinut varianta lui Laporte, Petrache nu a acceptat şi probabil a ratat cea mai mare şansă a carierei", povesteşte Tudor Constantin.

Întrebat despre un eseu care i s-a întipărit în memorie, Tudor devine iarăşi nostalgic şi începe a depăna alte amintiri. "Jucând în linia a II-a nu am avut aşa de multe posibilităţi să culc balonul în terenul de ţintă. Totuşi, la Castres, într-un meci cu Franţa, am înscris un eseu de neuitat. Prima dată am înscris, dar arbitrul a considerat că am făcut-o din două mişcări şi mi-a anulat încercarea. A dictat grămadă de la 5 metri cu introducerea noastră. S-a format apoi o spontană după ce am scos balonul de acolo, iar eu m-am aruncat spre terenul francez de ţintă. Am fost blocat la 10 centimetri de eseu. Aveam balonul sub mine, undeva în zona pieptului. Eu fiind masiv, nu se vedea unde era mingea. Aveam capul în terenul de ţintă iar arbitrul nu putea vedea nici el balonul. Ca să il derutez, am aruncat mingea în sus de bucurie, iar el a validat eseul", îşi aminteşte Tudor.

"Întotdeauna mi-a plăcut să cred că sportul este apanajul elitelor. Fără a jigni pe nimeni, pot spune că cea mai frumoasă perioadă a fost cea de la Racing, în care eu, locotenent şi absolvent de drept fiind, eram printre cei mai puţin şcoliţi. Era în vestiar o aripă, Francois Pison, care făcea a doua facultate şi era doctor în limba franceză, cu toate ca era arab la origini. Mai era şi John Daniel, care absolvise la Oxford şi făcuse apoi facultatea de jurnalistică. John refuzase contracte avantajoase de la echipele mici de provincie, preferând să rămână la Paris ca să îşi poată face şi meseria de jurnalist aşa cum trebuie. Sportul m-a învăţat şi m-a schimbat enorm. Şi eu provin dintr-o familie de intelectuali şi de accea îmi place acest mix de şcoală şi sport", mai spune Tudor.

În 2007, Tudor Constantin a fost numit managerul echipei naţionale a României. "Era o perioadă grea în care jucătorii care evoluau în Franţa nu prea se înţelegeau cu cei care jucau în România. Aveam probleme şi cu mentalitatea societăţii. Am cerut spre exemplu un antrenor de apărare, care pentru mine practic înseamna alt sport, şi mi s-a spus că nu avem bani pentru asta. De asemenea, am încercat să impun programe de pregătire individuală, în funcţie de capacitatea şi factorii antropometrici ai fiecărui jucător. La rugby nu merge cu pregătirea la gramadă. Nici asta nu s-a putut, aşa că mi-am dat seama că exigenţele mele nu sunt înţelese", îşi reaminteşte Tudor.

Tudor a rămas un iubitor împătimit de rugby. Actulmente se ocupă de o firmă lider pe piaţa distributiei de zahăr, Lemarco, şi are un fiu, Mircea, de 12 ani, care deja măsoară 1.85 metri. "L-am dus la rugby şi la baschet şi ţin neapărat să facă sport pentru a-l disciplina şi a-i construi o bază solidă", încheie Tudor.