FOCUS: Valentin Ghionea, altfel decât pe extremă

Îndrăgostit de opt de ani de soţia sa Renata, jucătoare de handbal şi ea, cu speranţe că naţionala României va reajunge în elită, dar şi cu încredere în privinţa carierei sale la o echipă de top din Europa, jucătorul în vârstă de 26 de ani a arătat o cu totul altă personalitate decât cea pe care o ştim cu toţii în teren.

Înainte a vedea primele meciuri de handbal, în oraşul natal Craiova, Valentin Ghionea nu-şi închipuia că va ajunge altceva decât portar de fotbal. După ce a început handbalul, deşi s-a aşezat în poartă încă de la primul antrenament, nu s-a mai "clintit" de pe postul de extremă dreapta. "Aveam vreo 6-7 ani, când tata m-a dus prima dată la sală, la un meci de handbal. Craiova avea pe atunci o echipă mare, cu Titel Răduţă sau Robert Licu. Mi-a plăcut mult, jocul, dar şi atmosfera din sala plină. Eu voiam să fac fotbal. La altceva nu mă puteam gândi, decât că voi fi portar de fotbal. Tata, care a făcut şi el handbal, nu s-a lăsat. M-a îndreptat încet-încet spre handbal şi într-o zi, când ne-am întâlnit pe stradă cu cel care avea să devină primul meu antrenor, Alexandru Teuţan, a prins momentul şi m-a trimis la un antrenament. Era prin septembrie, am mers la Voinţa Craiova, aşa se numea baza aceea de sport. M-am aşezat direct în poartă, am zis că dacă nu pot fi portar de fotbal, măcar la handbal să iasă. Antrenorul m-a văzut aşa mai mic, dar mai ales că sunt stângaci şi m-a pus pe extremă dreapta direct. De atunci, am fost doar extremă dreapta", a rememorat Vali, despre începuturile sale în handbal.

Handbalistul povesteşte ce şocant a fost să vadă incendiul din 1994, în care Sala Polivalentă din Craiova a ars în întregime. "Am intrat în grupa de juniori născuţi în 1982, mai mari decât mine cu doi ani, la CSS U Craiova. Am prins câteva antrenamente bune în sala mare, în care văzusem seniorii jucând când eram copil. Eram vreo cinci grupe de juniori, care ne antrenam la greu. A venit ziua aceea din 1994, când sala a ars. Nu eram la sală, dar am ajuns repede şi când am văzut ce se întâmplă, focul, pompierii, tot ce era acolo, am izbucnit în plâns. Mi-a fost tare dragă sala, mi-a plăcut enorm. Au urmat apoi antrenamente în săli de liceu, neregulamentare şi omologate doar pentru baschet, jucând în condiţii mai grele. Dar şi aşa, am câştigat primul titlu naţional, când eram la juniori III. Câţiva colegi, printre care Şania şi Truică, s-au îndreptat apoi spre Baia Mare, unde Minaur abia câştigase titlul de campioană la seniori. Toată lumea voia să ajungă acolo. M-am dus şi eu ulterior, deşi nu terminasem junioratul. Mama a fost supărată, n-a vrut să mă lase, dar tata a înduplecat-o", povesteşte Ghionea, despre prima sa plecare din oraşul natal.

Când a ajuns la Baia Mare, în urmă cu 10 ani, Valentin Ghionea a jucat mai întâi în liga secundă, la Cuarţ Baia Mare. "Acolo am început să văd cum e cu handbalul mare, să învăţ încet-încet. Am jucat un meci cu Satu Mare, afară, pe o ploaie torenţială şi am reuşit să marchez 9 goluri. După acel meci a venit la mine Lascăr Pană şi m-a luat la Minaur. Era 2002. Apoi, mi-am dat seama pe zi ce trecea ce înseamnă handbalul puternic, adevărat. În sezonul următor eram deja golgeter, am fost foarte fericit, fiind primul meu titlu individual. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Nu sunt singurul care spune asta, mă refer la jucătorii ce au trecut pe la Minaur. Toţi spun acelaşi lucru".

Cea mai frumoasă amintire a jucătorului, în plan individual, din perioada în care a activat la Minaur, este câştigarea titlului de cea mai bună extremă dreapta, la Campionatul European de tineret, din Letonia, în 2005. "A fost cu peripeţii atunci, pentru că nu mi-am ridicat premiul la premierea de la final, pe teren. Antrenorul nostru de atunci, Lucian Râşniţă, nu ne-a lăsat să rămânem la premiere. Seara a fost dineul oficial al Campionatului European şi, la un moment dat, unul dintre oficiali a spus că a venit momentul să fie premiată cea mai bună extremă dreapta, care nu a fost la premierea oficială. Mă uitam curios, dar nici nu-mi trecea prin cap că de mine e vorba. Am fost foarte emoţionat, când mi-am auzit numele şi m-am trezit aplaudat de o sală întreagă plină de handbalişti şi antrenori. A fost un moment superb. Desigur, revenind la Minaur, trebuie să spun că mentorul meu a fost Lascăr Pană, care a avut un cuvânt de spus în cariera mea. A fost singurul care mi-a dat încredere sută la sută şi nu voi uita asta".

La Minaur au început probleme financiare, care din păcate pentru echipa fanion a Maramureşului nu s-au încheiat nici în prezent. Vali Ghionea a fost nevoit să se transfere şi a ales Dinamo Bucureşti, în 2005, chiar dacă a avut ofertă şi de la Ademar Leon. "Am avut mai multe oferte, chiar şi de la Ademar. Regret şi nu regret, că nu am plecat atunci. Nu ştiu dacă eram destul de pregătit pentru acel nivel. Dinamo m-a ofertat, chiar după un meci cu ei, în care am dat 14 goluri. Am acceptat şi din vară am plecat la Bucureşti. Au fost condiţii bune atunci, am jucat pentru prima dată în Liga Campionilor, după ce Dinamo câştigase titlul naţional, şi am câştigat titlul de golgeter în Liga Naţională. Sigur că au mai fost şi întârzieri salariale, ca peste tot, dar ne-am luat banii până la urmă şi, cel mai important, aveam o atmosferă excelentă în echipă", îşi aminteşte jucătorul, care va împlini 27 de ani, în 29 aprilie.

Jucătorii Rareş Jurcă şi regretatul Marian Cozma au fost cei mai buni prieteni ai lui Ghionea, în perioada petrecută la Dinamo, dar şi la echipa naţională. "Mi-a fost greu cu acomodarea. Veneam din Baia Mare, un oraş mai mic, liniştit, unde te ştiai cu toată lumea, în Bucureşti. Alţi oameni, alte locuri. A fost mai greu la început. Dar Rareş şi Marian mi-au fost alături tot timpul. Au avut grijă de mine, cu sfaturi, cu orice vorbă bună, mi-au fost cei mai apropiaţi. Mergeam la biliard, ne distram împreună tot timpul. Nu-l uit pe Marian ce suflet avea. Eram în drum spre gară într-o zi, cu maşina, să iau trenul să merg la Baia Mare, şi am fost lovit în trafic. Nu puteam sta pe loc, pierdeam trenul, l-am sunat pe Marian şi l-am rugat să-mi recupereze maşina. Nici nu a stat pe gânduri, s-a dus repede, dar săracul nici nu încăpea în maşina mea. Am atât de multe amintiri cu ei doi, din perioada Dinamo, o perioadă în care am făcut primul pas la un nivel ridicat în handbal. Mai mult, contractul cu Pick Szeged l-am semnat chiar acasă la Marian Cozma. El juca deja la Veszprem, dar a fost tatăl lui acolo şi totul s-a terminat cu bine", a povestit Valentin Ghionea, cu vocea emoţionată.

Ungurii de la Pick Szeged au venit să-l vadă pe Ghionea, la Cluj, la un meci jucat de Dinamo în deplasare. Au purtat atunci primele discuţii, iar restul pe email. "Ungurii de la Szeged au aflat că vrea să intre pe fir şi Veszprem şi s-au grăbit să vină apoi la Bucureşti, să semnăm contractul. Ceea ce s-a şi întâmplat, acasă la Marian Cozma. În vara lui 2007 am plecat în Ungaria şi cred că a fost un moment foarte bun pentru cariera mea. La început mă gândeam că va fi greu, alţi oameni, nu cunoşteam limba. Dar apoi, am aflat că vin la echipă Adrian Petrea şi Iulian Stamate şi m-am liniştit. În 2008 am câştigat Cupa Ungariei, aceea fiind prima mea medalie de aur într-o competiţie de seniori. În Ungaria, atunci se băteau doar Veszprem şi Pick, dar era cu totul altă mentalitate decât în România, alte condiţii, alt respect. M-am acomodat destul de repede, deşi nu trecuse mult timp de când murise mama. Nu mi-a fost uşor, dar a fost un sezon excelent. În Liga Campionilor, eram deja golgeter după câteva etape. Atunci a fost bine".

Binele nu a mai durat însă prea mult. În sezonul 2009-2010 au început problemele financiare la Pick Szeged. "Patronul nu mai avea fonduri. Au început să caute motive să scape de jucători. Aşteptau greşeala noastră ca să aibă motiv să ne dea afară. Nu m-am prezentat la un antrenament, în 23 decembrie, deşi îi anunţasem că sunt bolnav şi asta a pus capăt. Nu mi-au spus nimic pe moment, ci abia după o lună. M-au folosit în meciurile importante şi apoi mi-au spus că nu mai au nevoie de mine. M-am antrenat singur vreo două săptămâni, prin parcuri sau făceam scări. Până la urmă, am decis să renunţ la cele trei salarii restante pe care le aveau la mine şi să reziliez contractul. Au cerut 150.000 de euro pe mine la început, chiar şi de la UCM Reşiţa, care a plătit 20.000 de euro în final şi m-am dus acolo. Am aflat apoi că, pe rând, au dat afară toţi sârbii din echipă, iar celor rămaşi li s-au înjumătăţit contractele. Am ieşit prost în presa din Ungaria, Pick Szeged nu voia să-şi păteze imaginea şi au spus lucruri urâte despre mine. Dar, dincolo de toate acestea, pot spune că sunt mulţumit că am trecut printr-un handbal puternic, care m-a ajutat să progresez foarte mult", îşi aminteşte handbalistul.

În februarie 2010, Valentin Ghionea se afla deja la Reşiţa, unde se construia o echipă frumoasă. Anul trecut, UCM a câştigat Cupa României şi totul părea să fie pe un drum ascendent. “A început să se clădească o echipă frumoasă, eram un grup bun, cu o atmosferă excelentă în echipă. Începusem să arătăm ca o echipă de Liga Campionilor şi, cu două-trei transferuri de valoare, cred că puteam să ajungem să jucăm în Liga Campionilor şi chiar să trecem de grupe, dacă nu se stricau toate. Evenimentele din luna decembrie, care au culminat cu arestarea preşedintelui Adrian Chebuţiu, au contribuit la ruperea echipei. Am mai aşteptat aproape două luni, dar deja eram neplătiţi de patru luni. Îmi doream să duc totul la bun sfârşit, dar nu mai aveam cum. Nu am rămas cu un gust amar, pentru că e de înţeles ce s-a întâmplat şi cât de greu este, dar e păcat că s-a terminat brusc totul. Probabil, Reşiţa îşi va face din nou o echipă bună în viitor. Mi-a părut rău să joc cu noua echipă, U Transilvania Cluj, la Reşiţa, şi să fim huiduţi cei care plecasem de acolo, de 2-3 săptămâni. Cred că am luptat corect pentru UCM, cât am jucat acolo şi trebuie să fim înţeleşi şi noi, dacă ne dorim să jucăm pe salarii plătite".

La doar câteva zile după ce a plecat de la UCM Reşiţa, mai precis în 11 februarie, Ghionea a semnat cu U Transilvania Cluj, până la finalul sezonului actual. Handbalistul a avut oferte de la HC Zagreb, adversara HCM Constanţa din Liga Campionilor, dar şi de la fosta adversară a UCM-ului, în Cupa Cupelor, formaţia poloneză Wisla Plock. "În timpul Campionatului Mondial din Suedia am vorbit cu antrenorul celor de la HC Zagreb. Mi-a spus că au nevoie de mine, dar el a fost schimbat apoi şi nu am mai vorbit cu nimeni de acolo. Foştii adversari de la Wisla m-au contactat rapid, când au auzit de problemele de la UCM Reşiţa. Mi-au propus un contract mai mic până în vară şi apoi unul mult mai bun, dar i-am refuzat. Mă gândeam că nu voi face nimic aceste trei luni rămase. Apoi, mi-am zis că ar fi o greşeală să stau trei luni, plus încă două de vacanţă. Eram în drum spre Bucureşti, cu soţia mea, când m-au sunat cei de la Cluj, dar şi cei de la Bacău. Am pus în balanţă ofertele şi am ales Clujul, unde am găsit o echipă excelentă. E o atmosferă bună, toată lumea e cu zâmbetul pe buze. Îi şi cunosc pe câţiva dintre băieţi, dar şi pe antrenorul Ştefan Constantin. Ne dorim cu toţii să încheiem pe un loc de cupe europene, iar dacă ne vom face treaba şi vom fi atenţi la fiecare meci, totul e posibil. Nu pot spune că aş refuza un contract la Cluj şi din vară. Dar, deocamdată, e devreme. Soţia mea e aici, cu mine, la un moment dat chiar am fost tentaţi să ne cumpărăm un apartament în Cluj, mai ales că ar reveni acasă la un moment dat şi Rareş Jurcă. Vom vedea ce va fi!".

Soţia jucătorului, Renata, este şi ea handbalistă. Se cunosc de ani buni, s-au plăcut din prima şi, cum se spune, s-au luat. "Ne-am cunoscut de Valentine’s Day. Eu eram la Minaur, ea juca la CS Marta, tot în Baia Mare. Ne-am plăcut şi de atunci, am rămas împreună. Nu a fost deloc uşor, să fim tot timpul la distanţă. Când eu jucam la Bucureşti, ea era la Deva, apoi eram la Szeged, ea la Galaţi. Am reuşit să o aduc la Hodmezovasarhely, în Ungaria, dar s-a accidentat acolo şi a trebuit să se opereze la ligamente. Am ajuns apoi la Reşiţa, a venit şi ea la Universitatea. Acum, şi-a reziliat contractul, după ce am plecat şi eu, dar oricum are probleme cu meniscul şi va trebui să se opereze. Important este că acum suntem împreună. Îmi place felul ei de a fi şi faptul că mă înţelege mult cu sportul. Ştie ce vreau de la ea, ne înţelegem de minune".

Între ei, exact ca o fantomă, dar una dorită şi plină de farmec, mai ajunge doar Casper, golden-retriverul familiei. "Acum nu e cu noi, nu suntem stabiliţi aşa cum trebuie să-l aducem. A fost cu mine în Ungaria, dar acum e la bunica Renatei".

Discuţia despre familie duce inevitabil la viitor şi copii. "Mai aşteptăm cu copiii. Am doar 26 de ani, dar nu despre asta e vorba. Renata mai are de arătat multe ca handbalistă, e păcat să nu continue acum. Se va opera, se va face bine şi va reîncepe handbalul. Copiii mai pot să aştepte, va veni şi vremea lor. Unde mă văd peste 10 ani? Păi, tot în lumea handbalului. Nu m-aş putea despărţi uşor după atâţia ani. Nu ştiu dacă voi putea fi un bun antrenor. Se spune că jucătorii buni, nu prea ajung antrenori buni”, spune Vali, dar se fâstâceşte oarecum. "Nu am vrut să mă laud singur, să spun că sunt jucător bun", spune râzând. "Nu m-am gândit niciodată ce aş fi făcut dacă nu eram handbalist. Găseam eu ceva de făcut şi în mod sigur mă luptam la fel să fiu cel mai bun".

La fel de dezinvolt ca şi până atunci, Vali Ghionea vorbeşte şi despre echipa naţională. Despre prima convocare, dar şi Campionatul Mondial din Suedia, pe care România l-a încheiat pe locul 19, din 24 de echipe. "Prima convocare la naţională am primit-o când aveam 19 ani, jucam la Minaur. Era Petre Ivănescu la lot şi am fost convocaţi mai mulţi jucători tineri. A avut încredere în mine, m-a lăudat la Trofeul Carpaţi şi turneul din Italia din acel an şi am prins încredere. Pot spune că m-am dăruit totdeauna echipei naţionale. Am petrecut deja atâtea Sărbători doar în cantonamente, încât deja ştiu cum vor fi: cu băieţii! Pe postul meu e concurenţă mare, dar mă bucur că am putut ajuta echipa naţională şi sper să o fac şi în continuare. Când cântă imnul, se zbârleşte părul pe mine. Sigur că la un turneu final de Mondiale sau Europene, când auzi zilnic imnul nu mai e la fel, dar atunci mă uit în tribune după fanii României şi mă emoţionez din nou, când îi văd alături de noi. Cred că orice sportiv trebuie să fie mândru de imnul naţional”, povesteşte extrema dreaptă a naţionalei.

Inevitabil, discuţia ajunge la Campionatul Mondial din Suedia, încheiat de tricolori pe locul 19. “A fost acel meci cu Algeria, care ne-a pus capăt. Aşa ceva nu am mai văzut, atâtea ratări câte am avut cu toţii. După meci, toată lumea dădea vina pe cineva. Pe jucători, pe antrenori, pe federaţie şi tot aşa. Trebuie să înţelegem un lucru: toţi avem o vină. Vina se împarte, nu se dă de la unul la altul. Trebuie să acceptăm să învăţăm de la alţii, care sunt mai buni ca noi. Nu putem trăi tot din amintirea celor patru titluri mondiale câştigate de România. Cred că vom mai obţine calificări şi de acum înainte. Am fost învinuiţi pentru locul 19 de la Mondiale. Ştiu şi recunoaştem că am jucat prost, că nu am putut să fim măcar pe 15, ca la Mondialele din 2009, dar nici nu pot accepta să fim bătaia de joc a tuturor. Atât am putut, trebuie să mergem mai departe şi să învăţăm din greşeli. Alte echipe, puternice şi ele, ca Cehia, Slovenia sau Rusia, nici nu au fost la Mondiale. Dacă jucăm acum cu ele, poate ne bat. Atunci, e bine că am fost şi am încheiat pe locul 19, repet, de care nu e nimeni mândru, sau era mai bine să nu mergem deloc? Sper să nu am dreaptate vreodată, dar nu-mi doresc să ajungem să ne pară rău şi după un loc 19 în viitor".

Ghionea a făcut referiri şi la episodul dinaintea plecării la CM din Suedia, când antrenorul Vasile Stângă a decis să-l lase acasă pe interul Alin Şania. "Nu vreau să se considere că îi contest decizia antrenorului sau îl subminez, dar personal cred că Şania merita să fie alături de noi. A luptat enorm în calificări, cred că merita să fie acolo. Poate ne ajuta chiar în meciul cu Algeria, nu putem şti. Chiar dacă suntem bărbaţi şi pe noi ne afectează certuri sau polemici la TV, cum a fost acel caz. Sigur că dacă suntem profesionişti trecem peste ele, dar toate acestea se adună undeva, mai ales când e vorba de cineva din echipă, jucător sau antrenor".

Deşi pare absurd ca naţionala masculină să ajungă la Jocurile Olimpice în curând, Ghionea recunoaşte că visează la un astfel de moment unic în viaţa unui sportiv. "Visez şi îmi doresc din tot sufletul să ajung acolo. Acum, la ediţia din 2012 nu se pune problema, dar eu cred că mai am două şanse să sper la o calificare, la următoarele ediţii. Nici nu-mi vine să mă gândesc ce senzaţie trebuie să fie să dai nas în nas cu adevăratele vedete din tot sportul mondial. Cum se spune, speranţa moare ultima. Rămâne de văzut dacă echipa noastră naţională poate progresa atât de mult", a spus handbalistul despre Jocurile Olimpice, la care naţionala masculină a României a câştigat trei medalii de bronz (1972, 1980 şi 1984) şi una de argint (1976).

Valentin Ghionea nu are idoli. Îi place antrenorul Talant Dushebaev, de la Ciudad Real, pentru că are un stil unic, o îmbinare între handbalul rusesc şi cel spaniol, iar între Ivo Balici şi Nikola Karabatici, îl alege pe cel din urmă. "E mult mai complet", explică Ghionea. Este de părere că în handbalul de azi, e important ca antrenorul să ştie să-şi facă jucătorii să uite de tot, înaintea unui meci şi, mai important, e să aibă capacitatea de a-i face să joace pentru el.

Zâmbeşte când vine vorba de detenta sa fantastică şi spune că nu a măsurat-o niciodată. "Poate o voi face acum, la Cluj, unde sunt şi echipe de volei şi de baschet. O să merg la jucătorii americani de la baschet, să privesc cum dau slam-dunk şi să-i întreb ce exerciţii fac pentru detentă. Eu unul, nu am făcut niciodată", se amuză sportivul. Apoi, devine impacientat. Mai are 25 de minute până începe antrenamentul şi jumătate din Cluj de parcurs cu maşina. Interviul de "maxim o oră" s-a dublat, iar handbalul nu e darnic cu întârziaţii niciodată.