INTERVIU: David Vraciu este coleg cu fiul lui Zinedine Zidane la juniorii echipei Real Madrid

Conform sursei citate, David Vraciu a înscris şaisprezece goluri în ultimele cinci meciuri jucate la cea mai mică grupă de vârstă de la juniorii lui Real Madrid ("Benjamin B"). Asistat de tatăl său, tânărul jucător român s-a transferat în vara anului trecut de la FC Barcelona la Real Madrid.

Redăm integral interviul acordat FRF de juniorul David Vraciu.

Reporter: Pare incredibil ca la o vârstă atât de fragedă, de nici nouă ani, un junior din România să fi evoluat deja şi pentru FC Barcelona, şi pentru Real Madrid…

David Vraciu: Da, aşa pare, dar nu este o întâmplare, tata mi-a zis că este doar un început de drum. Când aveam aproape cinci ani, am ajuns în Bucureşti la fratele meu, care se antrena cu Steaua, şi i-am rugat pe părinţii mei să mai stăm câteva zile. Am rămas la Steaua, am jucat într-o grupă de copii mai mari decât mine cu un an, apoi am jucat la Academia Hagi. Am avut tricoul cu numărul 10 şi m-am simţit iubit de toată lumea. Când tata a vorbit cu un impresar şi cu un prieten, am hotărât să nu mai aşteptăm nicio secundă şi am plecat la Barcelona. Am mers cu maşina, eram obosit după un drum atât de lung… Dar după patru zile de teste a fost foarte bine, m-au pus şi să joc singur cu trei copii şi am câştigat cu 3-2.

R.: Cum a fost sezonul petrecut la juniorii Barcelonei şi de ce ai preferat să pleci la Real Madrid?

D.V.: A fost un an foarte bun la Barcelona. Am jucat cu numărul meu preferat, 10, şi am dat 34 de goluri în campionat şi 30 în amicale. Am învăţat în această perioadă jocul de echipă şi trei cuvinte pe care nu pot să le mai uit: preluare, pasă şi rapid. Spuneam aceste cuvinte şi când luam pauza de apă. Am început şi şcoala… Am intrat direct în clasa a doua şi am învăţat catalana, castiliana şi engleza. Anul trecut, în toamnă, când mi-a spus tata despre discuţiile cu Real Madrid, am crezut că e o glumă, dar după o lună de teste şi două turnee am reuşit să împlinesc visul oricărui fotbalist: să joc la Real, cel mai mare club din lume. Acum sunt coleg cu Theo, băiatul lui Zinedine Zidane, şi cu alţi copii foarte talentaşi. Când a început campionatul, s-au ales trei căpitani: unul de colegi, unul de antrenori şi eu de către club. Tata mi-a zis că asta e cea mai mare recompensă pentru mine. Iar fratele meu mai mare, Ştefan, este mijlocaş şi joacă şi el la un satelit al lui Real Madrid, Canillas.

R.: În meciul de acum două etape, 11-0 cu Barrio Pilar, ai marcat cinci goluri. Le mai ţii minte pe fiecare dintre ele şi poţi să-mi povesteşti pe scurt cum le-ai înscris, rând pe rând?

D.V.: Primul gol a fost dintr-o acţiune personală, am început-o de pe dreapta şi am terminat-o cu un şut pe colţul lung. Apoi am dat două goluri din lovituri libere. Pe celelalte le-am marcat după un "un-doi" şi dintr-un şut din afara careului. Doar că ultimul a fost deviat de un fundaş. Până acum am câştigat toate meciurile din ligă, şi în ultima etapă am bătut-o cu 13-0 pe San Roque, eu am dat trei goluri şi patru pase de gol.

R.: De câte ori ai înscris până acum în acest campionat?

D.V.: Am 22 de goluri în campionat, dar am marcat şi în meciurile amicale de nouă ori.

R.: Eşti un mijlocaş ofensiv de picior stâng. Ce jucător de la echipa de seniori a lui Real te inspiră cel mai mult?

D.V.: Îmi place cum joacă Ozil, numai că tata mă învaţă mereu să zic că stilul meu se bazează foarte mult pe explozie şi viteză.

R.: Ai evoluat vreodată, chiar dacă doar în joacă, împotriva unor juniori mai mari ca vârstă decât tine? Dacă da, s-au supărat atunci când i-ai driblat?

D.V.: Ultimele două vacanţe de vară mi le-am petrecut în România şi am jucat meciuri şi turnee cu copii mai mari decât mine chiar şi cu trei-patru ani. În Spania am avut foarte multe meciuri oficiale cu copii care erau mai mari cu unul sau doi ani. Cred că este foarte greu de suportat să fii depăşit prin dribling de unul mai mic, de aceea nu mi-aş dori să fiu în pielea lor.

R.: Ce amintire haioasă ai de când erai foarte mic?

D.V.: Când aveam 3-4 ani, părinţii mă îmbrăcau mai tot timpul cu tricouri cu numărul 10 şi cu numele lui Hagi. Când mă întrebau oamenii, le spuneam că sunt "Hagi Union", pentru că nu puteam să pronunţ "junior"... Chiar dacă sunt mic, Ştiu că trebuie să le mulţumesc oamenilor care m-au ajutat: Ştefan Sameş, Vasile Aelenei, Costi Falina, Paul Peniu, Sorin Condurache, Miron Ion, Ionel Bolfă şi mulţi alţii. Şi mă rog de fiecare dată înainte de a pleca din casă la Dumnezeu să fiu sănătos şi îi mulţumesc în fiecare seară pentru tot ce mi-a oferit.