INTERVIU: Diana Bulimar visează exerciţiile în noaptea de dinaintea concursului

Redăm integral interviul acordat de gimnasta Diana Bulimar agenţiei de presă MEDIAFAX:

Reporter: - Pari cea mai mică din lotul pentru Londra.

Diana Bulimar: - Sunt cea mai mică de înălţime, nu însă şi la ani. Larisa Iordache e mai mică cu un an decât mine.

R.: - De ce ţi se spune Didi?

D.B.: Pentru că atunci când am venit în lotul naţional eram mai multe Diane. Şi pentru că eu eram cea mai mică, pentru a ne deosebi mie mi s-a spus Didi. Şi aşa mi-a rămas. Dar doar la lot mi se spune aşa, acasă părinţii îmi spun Diana.

R.: - E greu să fii gimnastă? Mulţi copii te invidiază.

D.B.: - Nu simt că aş fi invidiată. Eu am avantajul că fac ceea ce îmi place şi de aceea este mai uşor. Dacă nu mi-ar plăcea ar fi infinit mai greu.

R.: - Tu ce model ai avut când te-ai apucat de gimnastică?

D.B.: - Eu m-am apucat de gimnastică de la vârsta de patru ani. Vă daţi seama că nu aveam cum la vârsta aia să am un model pe care să încerc să-l copiez. Mai târziu au apărut mai multe foste gimnaste pe care le admiram, Nadia Comăneci sau Andreea Răducan.

R.: - Care crezi că sunt punctele tale tari?

D.B.: - Îmi place să fiu prima, să deschid concursul pentru România. Şi de obicei încerc să am un exerciţiu sigur.

R.: - E un avantaj să fii prima în concurs?

D.B.: - Depinde de fiecare persoană, mie îmi place să fiu prima şi să îmi fac treaba cât mai bine. Nu se poate spune că întotdeauna e un avantaj, pentru că mai trebuie să aştepţi şi exerciţiile celorlalte gimnaste.

R.: - Care e aparatul preferat?

D.B.: - Nu am un aparat anume, îmi plac toate. Dar sunt parcă unpic mai atrasă de sol şi de bârnă.

R.: - La Londra ce medalie iei?

D.B.: - Depinde, nu pot răspunde la întrebarea asta. Întâi trebuie să ne facem treaba cât mai bine posibil şi apoi pot veni şi medaliile. Întotdeauna am gândit aşa, nu am avut drept ţintă o medalie anume.

R.: - Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor sunt şefele în echipa voastră?

D.B.: - Nu se poate spune că sunt şefe, dar normal că ne sfătuiesc cel mai mult. Ele au mai multă experienţă, ştiu ce înseamnă o Olimpipadă şi ne-au ajutat cel mai mult.

R.: - E greu departe de familie?

D.B.: - Nu neapărat. Ne-am obişnuit de atâţia ani departe de părinţi, în cantonamente. În plus există telefoane, vorbim foarte des cu ei. Aşa că nu ne simţim foarte departe de ei.

R.: - Ce mâncare îi place şi îţi e interzisă?

D.B.: - Nu pot spune asta pentru că nu există ceva anume care să nu avem voie să mâncăm. Nu e aşa cum se spune că suntem la un regim continuu. Cerem antrenorilor şi avem voie orice, chiar şi dulciuri. Totul e să nu fie nimic în exces.

R.: - Eşti superstiţioasă înaintea concursului?

D.B.: - Nu, nu sunt deloc superstiţioasă. Am grijă însă ca de fiecare dată să am totul pus la mine, să nu-mi lipsească nimic. Dar nu am un obiect anume la care să ţin sau ceva de genul ăsta. Pot spune însă că sunt credincioasă şi că mă rog înaintea fiecărui concurs important.

R.: - Ce visezi în noaptea de dinaintea concursului?

D.B.: - De fiecare dată înaintea concursului încerc să-mi fac exerciţiile în cap pentru a-mi ieşi cât mai bine şi la concurs.

R.: - Ţi se întâmplă să plângi de ciudă?

D.B.: - Da, mi s-a întâmplat să plâng după un exerciţiu ratat. Dar nu de fiecare dată când greşesc. E normal să pui la suflet pentru că e vorba de multă muncă.

R.: - În vacanţă când mergi?

D.B.: - În vancaţă cu părinţii nu am mai fost de foarte mult timp, dar mergem mereu cu lotul, la o piscină la un spa. Poate după Londra, dar acum nu mă gândesc la vacanţă ci doar la Jocurile Olimpice.

(Interviu de Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro)