INTERVIU: Mihaela Lăcătuş, doamna cu mănuşi de box

Redăm integral interviul acordat de Mihaela Lăcătuş agenţiei de presă MEDIAFAX:

Reporter: - Eşti primul sportiv care reprezintă România la box feminin la Jocurile Olimpice. Cum e? A trecut euforia?

Mihaela Lăcătuş: - Nu a trecut încă euforia calificării, mă bucur că am reuşit acest lucru. Am muncit pentru asta. Începând de anul trecut muncesc foarte serios. Am avut şi o anume pauză, dar nu m-am oprit de tot, când am avut-o pe cea mică. Am tot făcut pregătire fizică, fiind şi antrenor secund la lot.

R.: - Care e palmaresul tău?

M.L.: - Păi am aproximativ 160 de meciuri din care am pierdut şase la competiţiile importante. Sunt de opt ori campioană naţională, campioană europeană în 2004, campioană mondială în 2005 şi mai am câteva medalii de argint şi bronz la europene şi mondiale, dar pe astea nu le mai pun la socoteală.

R.: - Nu e boxul un sport prea agresiv pentru o femeie?

M.L.: - Boxul e văzut de toată lumea ca pe un sport violent, dar eu cred că sunt altele mai violente. Boxul pentru mine e o artă, deşi mulţi mă contrazic. Trebuie să ştii când ataci, când să te retragi.

R.: - Cât la sută e tactică şi cât e pregătire fizică?

M.L.: - Eu cred că e 90 la sută tactică şi doar 10 la sută pregătire, eu cred că tactica e foarte importantă. Oricât de bine pregătit ai fi, dacă ai un boxer tactic în faţă sigur pierzi.

R.: - De când ai început boxul? Ai mai făcut şi altceva înainte?

M.L.: - Am făcut mai multe sporturi înainte, dar nu de performanţă, când m-am oprit la box mi-am dat seama că face parte din viaţa mea. De la 16 ani fac box.

R.: - A îndrăznit vreun bărbat să te trimită la cratiţă?

M.L. - Nu, nu am avut probleme de genul ăsta. (se uită spre soţul ei, antrenorul Adrian Lăcătuş şi râde) Ne-am înţeles întotdeauna. Chiar în perioada asta de pregătire se poate spune că el este bucătăreasa.

R.: - Ce îmi poţi spune despre copilăria ta? Te jucai cu păpuşile sau erai mai băieţoasă?

M.L.: - Mă jucam şi cu păpuşi, dar cred că se poate spune că am fost mai băieţoasă de felul meu. Jucam foarte mult fotbal, şi acum mai joc, îmi place foarte mult. Am văzut tot Campionatul European cu prietena şi colega mea Steluţa Duţă. Am ţinut cu Portugalia, mai mult pentru ea, că e fan Cristiano Ronaldo, are şi freză ca a lui.

R.: - Ţi-a fost frică la început să nu fii lovită?

M.L.: - Dacă te apuci de sportul ăsta şi ţi-e frică e clar, nu ai ce căuta în box. Aşa să-l faci pentru tine e ok, dar nu poate să-ţi fie frică. Să te urci în ring şi să-ţi fie teamă e exclus, nu ai ce căuta. Adică ai emoţii, ca orice alt sportiv, dar nu frică. În cazul meu, când urc în ring şi emoţiile le las la colţul ringului.

R.: - E greu să fii şi mamă şi sportiv?

M.L.: - Mă gândeam că va fi mai mai greu, dar am cum să mă împart. Acum Sara a început şi grădiniţa şi în timpul zilei e acolo. Iar seara e mult prea obosită ca să mai aibă energie pentru altceva. Iar în perioada în care era mică eu eram antrenor secund. În plus e un copil foarte liniştit, am putut să-mi văd de treabă liniştită. Şi nici nu plânge după mami, uneori am impresia chiar că suntem părinţi doar de faţadă, e foarte independentă. (Interviul se întrerupe întrucât Sara, de patru ani, prezentă în sala de box, devenise un pic agitată în prezenţa colegei Steluţa Duţă).

R.: - E un avantaj faptul că eşti antrenată de soţul tău?

M.L.: - Cred că e un avantaj, dar faptul că e soţul meu mă obligă la mult mai multă seriozitate. Nu aş putea să trişez niciodată, să alerg mai puţin spre exemplu. Nu am niciun avantaj că soţul meu este antrenorul lotului, din contră, am mai mult de muncă. Nu sunt tratată preferenţial, din contră, e mai exigent cu mine, are pretenţii mai mari.

R.: - Cât timp petreci la antrenamente pe zi?

M.L.: - Păi mai toată ziua, dimineaţa antrenamente, apoi masa, somn, apoi program de recuperare, cam toată ziua mi-o petrec la sală. Apoi din nou antrenament.

R.: - Ce ţi-ai propus pentru Londra? Obiectivul e finala?

M.L.: - Ca orice sportiv întrebat ce-şi doreşte la Olimpiadă, spun şi eu că medalia de aur, nu? Eu îmi doresc să merg cât mai bine, să nu mă fac de râs şi să demonstrez lumii că avem locul nostru la aceste Jocuri Olimpice şi că îl merităm.

R.: - Unde te vezi acum, aproape de JO, într-un clasament mondial, pe ce loc?

M.L.: - Momentan sunt pe locul cinci, la Olimpiadă sper să urc mai sus.

R.: - Adversarele le cunoşti?

M.L.: - Pentru mine, categoria 60 de kg e o noutate, nu am mai boxat la o categorie mare până acum. Cele mai mari performanţe le-am obţinut la 54 de kg, apoi am urcat la 57, după care m-am retras. Pot spune că sunt un pic dezavantajată de forţa lor, de masa musculară, dar eu compensez cu tehnica. Ăsta e avantajul meu.

R.: - Tu cum te-ai descrie ca boxer, eşti tipul care iese la bătaie, sau eşti "stilistă", aşa cum am înţeles că se spune în box?

M.L.: - Eu sunt şi agresivă când trebuie dar aplic şi tactică atunci când am un adversar agresiv. Eu îmi schimb stilul în funcţie de adversar. Pot spune că îmi place mai mult stilul agresiv, la bătaie, dar nu câştigi tot timpul aşa. Asta e problema. Trebuie să fii atent.

R.: - Dar la mall? Multe femei preferă să meargă la shoping? Mai ieşi în oraş? Cum îţi petreci timpul liber?

M.L.: - Nu prea am timp de mall. Nu că nu aş vrea, dar nu îmi permit. Miercurea am un program mai lejer cu un singur antrenament şi mai ieşim şi noi un pic pe la cumpărături. Nu pot să stau însă cu orele, la mine totul e în viteză. Dar asta e, m-am obişnuit. Mai puţin cu shoppingul. Pot spune că din 2002 nu am fost măcar o dată la cinema sau în parc, mai puţin perioada cât a fost Sara mică.

R.: - Câte rochii ai în dulap?

M.L.: - Am destule rochii să ştiţi. Sunt feminină, nu sunt un bărbat, dacă fac box. De cele mai multe ori mă îmbrac sport, dar când ies undeva îmi place să fiu feminină. Te saturi de treninguri şi echipamente. E normal să-ţi doreşti o rochiţă, o fustiţă...

R.: - Care e mâncarea favorită pe care îţi place să o pregăteşti pentru familia ta?

M.L.: - Feţiţa mea spune că mami face cele mai bune paste. Paste cu carne de obicei. La noi carnea e cea mai bună legumă. Dar să ştiţi că şi soţul meu găteşte foarte bine şi el e de serviciu în perioada asta în care eu am o pregătire intensă.

R.: - Eşti credincioasă? Te rogi înainte de meciurile importante?

M.L.: - Da, sunt credincioasă, şi Dumnezeu a fost mereu alături de mine. Mă rog mereu înaintea meciurilor şi pot spune că sunt protejată. Chiar cred că există Dumnezeu şi face dreptate mai devreme sau mai târziu.

R.: - Ce te vezi făcând peste 10 ani?

M.L.: - Nu ştiu, nu mă gândesc nici peste doi ani. E greu de spus. La noi sportivii stau în cantonament de dimineaţa până seara, ne ducem la şcoală, dar nu avem timp ca un copil obişnuit. Studiem şi noi cât putem, nu avem prea multe şanse să îi prindem pe ceilalţi din urmă. În momentul în care ne retragem, după ce am pierdut mulţi ani în sală, obţinem rezultate, reprezintăm România la competiţii în străinătate, ni se cântă immnul, vedem că nu avem nicio oportunitate. Pentru noi ar trebui făcute nişte programe, e foarte greu să socializăm în momentul în care ieşim din sală. Pentru noi e foarte dificilă viaţa de afară.

R.: - Pe Sara o vei îndrepta către sport?

M.L.: - Nu ştiu. E foarte greu în general să faci sport în România. Dar dacă ea va fi atrasă de sport eu nu mă voi opune. Chiar dacă e greu, ai parte şi de momente frumoase. Chiar eu, dacă aş da timpul înapoi nu aş schimba nimic. Aş merge pe acelaşi drum pentru că mementul ăla de glorie nu ţi-l poate da nimeni şi nimic altceva. Cât de mândru te simţi, şi ce senzaţie ai gânduidu-te că eşti primul în lume, nu se compară cu nimic.

(Interviu de Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro)