INTERVIU: Nicoleta Grasu, îndrăgostită de discobol de 24 de ani

Redăm integral interviul acordat de atleta Nicoleta Grasu agenţiei de presă MEDIAFAX:

Reporter: - Aţi ajuns la a şasea participare la Jocurile Olimpice...

Nicoleta Grasu: - Aşa e şi mă bucur tare mult că am putut să o prind. M-am bucurat tare mult că am putut să dau 62 de metri şi am putut să prind această Olimpiadă. Sper să confirm şi anul ăsta rezultatele şi să fie o laudă pentru mine că am prins a şasea Olimpiadă.

R.: - Aţi declarat după Beijing că vă retrageţi, şi totuţi aţi mers mai departe?

N.G.: - La Beijing mi-a mers foarte rău, am fost dezamăgită şi am zis că nu mai intru niciodată pe stadion. Dar încurajată de prieteni şi familie am zis să mai încerc. Şi în următorul an am luat medalia de la Berlin, unde am dat 65 de metri, ceea ce mi-a arătat că sunt în formă maximă. În ciclul ăsta de patru ani, am venit cu două medalii, una la mondiale şi una la europene. Aşa m-a ajutat Dumnezeu să mai prind şi a şasea Olimpiadă.

R.: - Cât aruncaţi acum?

N.G.: - E foarte greu de spus că pot arunca atât cât să aduc o medalie olimpică. Nu sunt în cea mai bună formă, nu arunc bine. Dar eu sper în mine, am încredere că voi arunca bine atunci când va fi momentul, pe 3 şi 4 august la Londra.

R.: - Ce vă motivează să mergeţi mai departe?

N.G.: - Păi ambiţia de a nu termina acest sport cu rezultate proaste. Încerc să dau tot pentru a-mi face munca cât mai bine. În plus, ştiţi ce mă mă motivează? Am atâtea medalii în palmares, şi mondiale şi europene, dar nu o am pe asta olimpică. Totuşi, poate reuşesc o minune anul ăsta. Dacă nu va fi să fie mă voi mândru cu participarea la şase Olimpiade.

R.: - Ce ar însemna o medalie olimpică?

N.G.: - Ce înseamnă pentru orice sportiv, o schimbare de viaţă. Pe lângă glorie vin şi banii, te face om pe viaţă.

R.: - Care este cel mai frumos moment din carieră?

N.G.: - Nu pot să spun că nu sunt medaliile, dar asta e cea mai frumoasă medalie a mea (arată spre fiul său, care a asistat la interviu). M-am bucurat că am putut să mă rup de sport când l-am făcut pe el şi acum el îmi dă toată încrederea de care am nevoie să merg mai departe. Pentru el muncesc.

R.: - Face şi el sport?

N.G.: - Da, sper să ne calce pe urme. Acum e copil, dă cu greutatea de un kilogram, dar e cam mic să-şi aleagă încă o disciplină. El vrea disc, vă daţi seama, dacă şi eu şi soţul am făcut asta. Nu ştiu, nu vreau să-i impun, ce vrea copilul. Nu vreau să-i impun pentru că nici mie nu mi-a impus nimeni. Eu am început cu alergările şi cu săriturile. Şi apoi am ajuns la disc.

R.: - Cum aţi început?

N.G.: - Eu eram o fire zglobie, ca şi acum de altfel, că mă pun eu cu copiii ăstia, încerc să mă bat cu junioarele. La început am făcut triatloane, garduri, alergări. Apoi la juniori 3 când am dat cu greutatea şi am văzut că am forţă am ajuns la aruncări.

R.: - Cum l-aţi cunoscut pe soţul şi antrenorul dumneavoastră, Costel Grasu?

N.G.: - M-am îndrăgostit de el când l-am văzut prima dată la lot. Sunt două zeci şi ceva de ani de atunci. Chiar anul ăsta facem 20 de ani de căsnicie. Când l-am văzut prima dată arăta exact ca o statuie, ca discobolul. Soţul meu chiar era un exemplu pentru toţi sportivii. Era sculptat. Exact ca discobolul. A fost dragoste la prima vedere şi din ’88 ne iubim în continuare.

R.: - Acasă cine găteşte?

N.G.: - Păi cred că eu, mama, nu?. Cine găteşte Ştefan acasă?
Ştefan Grasu: - Mama găteşte. Omleta îmi place cel mai mult.
N.G.: - Îi face mami mai multe, îi gătesc ce îi place (râde)

R.: - E mai uşor cu soţul şi copilul în cantonament?

N.G.: - Da, îţi alină dorul de casă. E altceva. Chiar dacă trebuie să te concentrezi pe ceea ce faci. Toţi care vin cu familiile în cantonament au arătat că se poate face mare performanţă.

R.: - Financiar sunteţi mulţumită?

N.G.: - Eu am ajuns la un nivel la care pot spune că sunt mulţumită dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cei mai tineri. Am avut unele concursuri în care am câştigat bani, apoi am mai câştigat medalii care au fost plătite. Acum trebuie să faci mare performanţă, să fii invitat la concursurile pe bani. Dar nici acolo nu se mai câştigă aşa cum era acum câţiva ani. Acum se câştigă bine la Diamond League. Cine merge acolo şi vine în primii opt poţi să mai aduci un ban acasă. În rest, sunt plătite doar medaliile mondiale şi olimpice. Suntem în România şi banii sunt puţini la toate secţiile. Dar din puţinul pe care îl avem se mai ridică sportivi care să facă mare performanţă. Să ştiţi că românul caută marea performanţă, pentru că din asta trăim. Şi dacă îţi iei un alt serviciu şi eşti plătit cu opt sau zece milioane pe lună nu ştiu ce am putea face cu ei.

R.: - Dar la competiţii luptaţi cu alţi sportivi care au condiţi de pregătire cel puţin mai bune...

N.G.: - Da, asta aşa e, dar ne gândim că asta e ţara, ce să facem, să emigrăm? Unde să ne ducem?

R.: De ce nu?

N.G.: - Pentru mine e greu să mai plec la vârsta asta. Dar şi pentru cei care au 18 ani şi vor să îşi ia viaţa în piept nu e uşor. Ştiu destui care au mers să se antreneze afară dar nu s-au acomodat. Trebuie să te rupi de tot. Să ştiţi că şi noi am avut propuneri dar nu a fost cazul. Am ţinut să fim aproape de familie, de casă, să ne cânte tricolorul.

R.: - Sunteţi patriotă?

N.G.: Da, pentru că îmi place să trăiesc cu oameni mulţi lângă mine. Dacă mergi în străinătate cunoşti două-trei familii şi gata. La noi am destui prieteni. În plus când ţi se cântă imnul simţi că te vede o ţară întreagă, că eşti aplaudată şi apreciată.

R.: - După retragere rămâneţi tot în sport?

N.G.: - Da, îmi doresc să fiu antrenoare la Dinamo alături de soţul meu. Am activat atâţia ani la Dinamo, vreau să mă alătur lui şi să aducem sportivi şi mai buni decât noi.

Ştefan: - Mamă ai zis că vei fi antrenoarea mea...

N.G.: - Păi dacă vrei normal că voi fi antrenoarea ta. Deocamdată trebuie să te ţii de antrenamente la clubul unde eşti. Trebuie să mai creşti.

(Material realizat de Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro).