INTERVIU: Psiholog: Violenţa din fotbal afectează comportamentul copiilor

Reporter: Cu ce fel de sportivi aţi lucrat până acum?

Psiholog Andreas Hniatiuc: Am lucrat cu sportivi din fotbal, baschet, tenis, bowling şi gimnastică. Toate sporturile sunt fascinante câtă vreme sportivul îşi stabileşte obiective îndrăzneţe. Obiectivul este cel care dă sens întregii munci depuse de un sportiv. În acest context ramura sportivă practicată este mai puţin importantă, fiecare orientându-se spre acel sport cu care se identifică mai mult şi pentru care are o arie mai largă de aptitudini specifice.

R: De ce meseria pe care o practicaţi este văzută ca o ciudăţenie în fotbalul românesc? Cum stau lucrurile în Occident?

A.H: În România psihologia sportului este privită ca o bizarerie sau este considerată un moft, în primul rând, din cauza lipsei de interes şi de educaţie sportivă autentică a celor care sunt implicaţi în sportul de performanţă. În acelaşi timp, există şi o problemă legată de lipsa de interes manifestată de psihologi faţă de domeniul sportului de performanţă, aceştia iubind sportul doar din faţa televizorului. Majoritatea se orientează către alte laturi ale psihologiei, neglijând un domeniu atât de fascinant. Psihologia sportului nu este promovata în facultăţi, studenţii nu sunt familiarizaţi cu specificul lucrului cu sportivii, toate aceste variabile împiedicând dezvoltarea psihologiei sportului în România. La noi sportul suferă nu pentru că nu am dispune de sportivi talentaţi, ci pentru că nu avem instrumentele şi metodele adecvate pentru a exploata potenţialul acestora. Afară lucrurile stau cu totul diferit. Să luam, de exemplu, cel mai mediatizat sport, fotbalul. În campionate precum cel din Olanda, Germania sau cel din Anglia, psihologii sunt prezenţi în viaţa fotbalistului încă de la nivelul junioratului. Aceasta este etapa în care sportivul îşi însuşeşte deprinderi de bază în ceea ce priveşte pregătirea pentru performanţă. Atunci când ajung la nivel de seniori, ei sunt pregătiţi sută la sută pentru a obţine succesul. La noi, în schimb, gândiţi-vă că la nivelul Ligii 1 sunt încă mulţi antrenori sau jucători care nici nu ştiu în ce ar consta colaborarea cu un psiholog sportiv. De asemenea, la nivelul loturilor naţionale, lucrurile stau la fel de îngrijorător, antrenorii refuzând în mod sistematic să coopteze în staful lor o persoană specializată pentru astfel de probleme, în timp ce, Germania de exemplu, apelează la serviciile a doi psihologi, unul specializat pe lucrul individual, iar celălalt pe lucrul de echipă.

R: Este adevărat că nota dominantă a fotbaliştilor români este aceea să se mulţumească cu puţin?

A.H: Fotbalistul român se mulţumeşte cu puţin pentru că aşa este educat. El preia modele şi le reproduce prin imitaţie. Antrenorii se mulţumesc cu puţin, duc o luptă de supravieţuire în domeniul sportului şi atunci, indirect, inconştient, de multe ori, transmit aceleaşi lucruri şi sportivilor cu care lucrează. Este greu ca antrenor să educi un sportiv în sensul obţirerii înaltei performanţe, câtă vreme scopul tău este să prinzi un loc de muncă sau să te menţii în sistem. De asemenea, fotbaliştii români nu sunt instruiţi în vederea exploatării resurselor personale, în primul rănd pentru că antrenorii de la noi, cu mici excepţii, nu sunt şcoliţi în acest sens. Cum ar putea un antrenor să utilizeze tehnici şi metode specifice de lucru la nivel mental cu fotbalistul în cauză câtă vreme nu s-a şcolit în acest sens. Abordarea antrenorilor este subiectivă şi capătă o tenta personala în relaţia cu jucătorul, iar acest aspect este un comportament total contraindicat performanţei. Aceştia ar trebui să dispună de tehnici şi instrumente de evaluare şi intervenţie obiective şi adaptate particularităţilor fiecărui sportiv. În acelaşi timp ar trebui să fie mult mai exigenţi şi mai orientaţi spre succes pentru a obţine performanţe notabile.

R: De ce este atât de scăzută calitatea tehnicienilor români?

A.H: Totul pleacă de la interes şi instruire. La noi, participarea la şcoala de antrenori este precum obligativitatea absolvirii şcolii din sistemul bugetar. Toţi ştiu că primesc diplome dacă se înscriu la şcoala de antrenori. Sistemul este astfel conceput încât diploma de antrenor este un criteriu de colectare a unor taxe şi nu unul de diferenţiere şi departajare a celor care aleg această meserie. Toţi au diplome, considerând că acestea atestă calitatea lor profesională. Cei mai mulţi antrenori pun pe primul loc interesul personal, pierzând din vedere obiectivele reale ale muncii lor. Duc o luptă de supravieţuire în sistem şi nu una orientată spre atingerea performanţelor reale sau a satisfacerii interesului celor care întreţin sportul în sine, respectiv publicul şi sportivii. Ar trebui ca în fotbal să se aplice aceeleaşi criterii de instruire şi evaluare a performanţei ca în orice alt domeniu concurenţial.

R: Cât rău poate face mediatizarea acestor presupuse incidente?

A.H: Violenţa, agresivitatea şi vulgaritatea duse la extrem sunt extrem de nocive atunc i când privim la consecinţele pe care acestea le provoacă. Atunci când sunt repetate în timp, întărite prin expunere şi promovare se pot transforma în reale modele comportamentale pentru anumiţi membri ai societăţii. Ele devin cu atât mai toxice cu cât pot afecta comportamentul copiilor. Aceştia îşi însuşesc mult mai uşor modele educaţionale negative şi le reproduc necondiţionat, fără a reflecta la consecinţele comportamentului lor.

R: Huliganul se bucură de mediatizarea faptelor sale?

A.H: Pentru cei care simt nevoia să iasă din anonimat, de multe ori, huliganismul sau violenţa reprezintă contextul perfect pentru atingerea acestui obiectiv. La noi sunt mai mediatizate astfel de non-modele în detrimentul conţinuturilor legate de performanţă în sine sau de realizarile unui sportiv. Huliganul se identifică cu acele comportamente antisociale şi nu ţine cont de consecinţele faptelor sale. De multe ori, acestea devin obiective în sine şi capătă valoarea de reper în viaţa lor. În grup, mai ales atunci când acesta este organizat în scopul promovării unor comportamente cu caracter antisocial, propagarea unor astfel de comportamente se face extrem de rapid. Suporterii ar trebui să se limiteze la rivalitatea sportivă, care este chiar indicată în sensul obţinerii performanţelor, ar trebui să îşi susţină echipa în spiritul sportivităţii şi a fair-play-ului. Rivalitatea ar trebui să se limiteze la încurăjari şi scandări cu caracter pozitiv, fără a prejudicia imaginea nimănui. Doar în aceste condiţii spectacolul tribunelor devine un element de atracţie pentru cei pasionaţi de sport.

R; Care sunt efectele corupţiei şi a dependenţei de pariuri în fotbal?

A.H: Corupţia afectează calitatea şi imaginea sportului în egală măsură cu cât afectează şi alte domenii ale societăţii româneşti. Nu ar trebui particularizat, întrucat cei care promovează corupţia în sport sunt la fel de nocivi ca cei care o tolerează sau o cultivă în alte domenii. Corupţia ucide performanţa şi orice perspectivă de a clădi ceva sănătos. Dependenţa de pariuri este la fel de nocivă ca orice altă adicţie care provoacă pierderi sau prejudicii. Atunci când aceasta implică persoane care participă în mod direct la fenomenul sportiv, ea devine periculoasă şi atât pentru cei din jurul celor care apelează la aceste practici, cât şi pentru performanţa în sine. În acest caz, performanţa va fi afectată de interese personale materiale sau financiare. Sportivii ar trebui educaţi în sensul informării cu privire la consecinţele unor astfel de practici, atât sub aspect sportiv, cât şi sub aspect juridic.