INTERVIU: Radu Voina: Dacă mai jucăm de câteva ori cu Suedia, nu ştiu dacă ne mai bat

Reprezentativa Suediei a câştigat, sâmbătă, la Herning, cu scorul de 25-23, meciul contând pentru semifinalele Campionatului European. Ulterior, în finala mică, echipa României a dispus de ţara gazdă, Danemarca, cu scorul de 16-15.

Reporter: Dacă mai întâlnim Suedia, credeţi că ne-ar mai învinge?

Radu Voina: Cu Suedia dacă mai jucăm de câteva ori probabil că nu ne mai bat, dar un meci nu seamănă cu altul. A fost şi presiune, două ratări Oana Manea, Stanca ratare, Neagu ratare de la şapte metri şi gata, s-a terminat. Suedia a fost tot timpul o echipă bună, dar nu prea a ajuns acolo sus. Handbalul e în ţările nordice, nu prea ştiu cum ne-am amestecat şi noi pe acolo sus.

R.: Care a fost secretul victoriei din finala mică?

R.V.: Noi am pierdut cu Suedia şi la patru dimineaţa nu dormeam. Eram dărâmat. Nici eu nu am crezut. Am zis că ne mătură în sală a doua zi. Când am ieşit pe culoar toate fetele plângeau în holul de la etajul trei al hotelului. La trei dimineaţa le băgam în cameră. A doua zi au jucat cum au jucat. Pe Adina nu am văzut-o în viaţa mea. Ţipa la fiecare minge pe care o bloca şi sărea. Tot publicul o huiduia şi ea aplauda şi râdea, extraordinar. Era în transă. Dacă o ai pe una din asta, toată lumea se agaţă de ea ca mortul de colivă. Adinei i-a murit bunica. Au ezitat să-i spună părinţii, dar primeşte un telefon "felicitări şi condoleanţe" de la altcineva din familie. Şi Adina e cea care a pierdut gemenii. A gândit foarte bine şi pozitiv.

R.: Care ar fi fost şansele României într-o eventuală finală împotriva reprezentativei Norvegiei?

R.V.: Suntem singura echipă care le-a bătut anul ăsta de două ori pe norvegience. Am zis de mult cine bate pe Norvegia care e etalonul handbalului mondial... E extraordinar, au patru milioane de locuitori şi 180.000 de handbaliste, deci au de unde să aleagă. Franţa, la turneul de la Paris, a anunţat că are 420.000 de handbaliste, ori noi avem în România 5.800 de handbalişti. La handbal feminin avem 280 de jucătoare. Când am spus că avem zece jucătoare care pot obţine ceea ce vor, dar s-au accidentat Vărzaru, Amariei, Ramona Maier, Paula Ungureanu. Ada Nechita avea o accidentare cum nu văzusem în viaţa mea, toată pulpa era albastră de la ruptura musculară. Dacă ajungeam în finală cu Norvegia ne fluierau tot Paleu cu Omer. Ăştia sunt arbitrii ăia danezi de când cu necazul ăla din barajul cu Muntenegru la masculin şi aşa îi numesc eu Paleu şi Omer.

R.: Era pregătită Oana Manea să intre în poartă în cazul accidentării Talidei Tolnai?

R.V.: Doamne fereşte să se fi accidentat şi Talida, dar Manea avea tricoul pregătit.

R.: Ce i-a lipsit Cristinei Neagu să fie numită jucătoarea turneului?

R.V.: A fost făcut oarecum greşită modalitatea de alegere a jucătoarelor. Ne-au dat la începutul turneului lista pe care să o completăm şi au zis că înainte de terminarea grupelor principale să le transmitem jucătoarele. Nu mi se pare normal să nu apară nicio jucătoare din Suedia în afară de Torstenson. Acum e delicat. Nu cred că au ţinut cont de ceea ce am scris noi, tot ei au făcut ce au vrut. Au pus două extreme ale Danemarcei, eu spun că erau altele mai bune.

R.: Ar trebui să mai rămână Cristina Neagu la Oltchim?

R.V.: Pe Neagu aş încadra-o între jucătorii de excepţie ai handbalului românesc. Să faci la 22 de ani ce face Cristina e ceva... Sigur mai poate să progreseze. Toată lumea crede că Cristina este nu ştiu ce monstru. Este o fetiţă de se miră toată lumea din ce împinge. Are nişte picioare slăbuţe, e drăguţă, inteligentă. Nici băieţii nu fac ruperi de ritm ca ea. Va face faţă în străinătate cu siguranţă, este decizia ei şi ea va hotărî. Ar trebui să schimbe pentru că nu e bine să stea, să meargă într-un campionat unde poate să mai înveţe. Nici fotbaliştii nu primesc 300.000 de euro pe an, dacă e adevărat.

R.: De ce s-au marcat atât de puţine goluri în finala mică, au fost ambele echipe obosite sau a fost un meci foarte tacticizat?

R.V.: Tot meciul a fost o apărare şi o învrăjbire. Luni am revăzut meciul, Tolnai a fost extraordinară, dar a avut apărare. Alea (n.r. - danezele) nu au aruncat niciodată libere, ba un pumn, ba o ţinere. Şi noi am luat la fel. E un sport de contact, este mai dur decât multe sporturi de contact. În handbal nu ai voie să faci o cravaşă şi să loveşti, în rest poţi să faci orice. Săracele femei iau pumni în sâni de sunt pline de noduli. Astea sunt lucrurile urâte care nu se văd. Se văd doar jobenele şi steagurile cu care erau la festivitatea de premiere.

R.: Ce este mai greu un turneu european sau unul mondial?

R.V.: Cel mai greu turneu oficial este cel european. E peste CM sau JO ca valoare a competiţiei. Acolo vin şi Asia, Oceania, mai ai o zi de relaxare.

R.: De ce s-a pierdut meciul cu Rusia la o diferenţă de 15 goluri?

R.V.: Meciul cu Rusia era unul de palmares. A fost foarte bine că s-au mai destins fetele. Evoluţia a fost programată, dar nu şi scorul. În afară de Trefilov care a vrut să ne bată şi mai tare... Ei s-au dus acasă.

R.: Cum vedeţi viitorul echipei naţionale?

R.V.: Aici e marea problemă. Există şi recalificări în cazul în care nu ne calificăm direct la JO. Va fi greu, pentru că avem jucători de viitor. Între cei 5.800 de handbalişti din ţară şi eu mai sunt considerat handbalist. Trebuie jucătoare de valoare ca să ţinteşti acolo sus. E cam vid în spate. Generaţia asta care a făcut ce a făcut, a avut rezultate şi la junioare şi la tineret. Actuala generaţie de junioare nici măcar nu se mai califică. Mergem cu ce avem.

R.: Aţi fost surprins să vedeţi că echipa este huiduită de suporterii danezi?

R.V.: E surprinzător că se întâmplă în Danemarca, care are un public civilizat, nu că am fost huiduiţi. Scopul scuză mijloacele, şi l-au atins, dar danezii să fluiere... De obicei sunt civilizaţi.

R.: Le veţi cere guvernanţilor o sală de handbal?

R.V.: Aţi văzut ce sală extraordinară era la Herning. A fost acolo şi primarul Stavarache din Bacău, un om modest, în banca lui. Mi-a spus: Domnul Voina vă promit, eu am banii, fac o sală de 7.000 de locuri. Îi spun că e bine să facă şi de 5.000. A zis că o face ca pe asta. Sala de la Herning era un cub de ziceai că e un depozit. Sala era în jos şi a fost construită în opt luni. Era pe structură metalică, iar restul era modulabilă, sală superbă. Nu se vede la televizor, dar în realitate e superbă.

R.: Aţi căzut din pat în timpul Campionatului European?

R.V.: Eram într-un cerc, am zis că de prieteni, şi am uitat că sunt jurnalişti. Le spuneam că atunci când m-am trezit pe jos, m-am şi gândit la cei de la etajul doi. Ce or fi zis: "Mamă ce munţi sunt acolo". Şi ăştia dau în ziar, iar a doua zi nevastă-mea mă întreabă: Ce mă, ai căzut din pat? Scrie în ziar cum că ai căzut din pat. Asta e ştire de sport?

R.: Care este starea de sănătate a jucătoarelor?

R.V.: Talida poartă genunchiere. Săraca şi ea e varză cu genunchii. E o generaţie uzată. Am auzit că Ionela a zis că se retrage şi o înţeleg. I-a plecat soţul în Franţa şi săraca e uzată, chiar dacă are 29 de ani. Putem spune că avem acoperit postul de portar şi cel de pivot. Dar e limita aia de sus, pe cădere. Tolnai are 30 de ani, Paula cu siguranţă se opreşte aici. Au operat-o ieri, dar cică e mai puţin grav, cică nu sunt ligamentele încrucişate, ci cele colaterale. În fine, dar tot stă şase luni. Acum probabil că vrea să facă şi ea un copil.

R.: Aţi fost informat de eventuale premieri din partea sponsorilor federaţiei?

R.V.: Nu. Am citit şi eu în ProSport că vor primi 5.600 de lei de la minister. Fetele nu au jucat pentru bani, au jucat pentru ele. Generaţia asta şi-a dorit să pună ceva de gât.

R.: Cât de importantă este medalia de bronz pentru dumneavoastră?

R.V.: Pentru mine nu contează, eu sunt bucuros pentru fete. Eu sunt mai puţin.

R.: Vă este frică că ar putea urma o cădere în jocul echipei naţionale?

R.V.: Dacă s-ar rezolva ceva, primul m-aş da la o parte, să vină cineva şi să facă. Din păcate nu se înhamă nimeni. Eu tot chem tinerii la handbal. Aşa şi eu zic că mai pot la alte lucruri, la nivel declarativ. Am şi eu o contribuţie la bucuria fetelor. Dacă echipa noastră va rămâne într-o echipă cum să te lupţi acolo sus, când tu nici nu te antrenezi. Cu atât mai mult fetele astea merită mai mult. Oltchim se bate în Liga Campionilor, dar campionatul intern este zero, zero barat. Trebuie să fie o rivalitate. Când era Rulmentul, până să explodeze, erau două meciuri. Cel puţin le ţinea acolo şi stăteau un campionat pentru două meciuri. Acum se întreabă dacă bagă sau nu 40 de goluri.

R.: Unde sunt emoţiile mai mari pe teren ca jucător sau pe banca tehnică ca antrenor?

R.V.: Nu se compară, pe bancă e amplificat de x ori. Pe teren te mai descarci, mai fugi, mai împingi, mai dai un pumn, ori aici... Sunt un om care încerc să mă stăpânesc. E foarte bine dacă te mai descarci.

R.: Care este cea mai mare primă pe care aţi luat-o ca jucător?

R.V.: Cea mai mare primă ca jucător am luat 6.000 de lei pentru titlul mondial în 1974. Aveam salariu vreo 2.000 şi ceva de lei. A venit Gaţu şi ne-a spus că fiecare pune câte 500 de lei şi am mers la Casa Armatei. Ne băgau într-un separeu şi stăteam acolo.

R.: Ce cadouri le-aţi adus nepoatelor din Danemarca?

R.V.: Acum e Crăciunul şi nepoata cea mare înţelege. I-am comandat ce zicea ea că vrea. Noroc că cea mică nu vorbeşte. Acum cu venirea de la Campionatul European îl zice pe "r", că până acum nu o făcea. Mă sună şi spunea Rrrrrrrrrrrradu, l-am văzut pe Moş Crrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrăciun, când vii la mine? Cu ele uit de tot.

R.: Cum era rivalitatea dintre Steaua şi Dinamo pe vremuri?

R.V.: Cea mai mare rivalitate era când jucam cu Dinamo. Miniştrii probabil că se luau la telefon. Rivalitatea asta între Steaua şi Dinamo a ajutat echipa naţională. Noi eram prieteni, după meci mergeam la ei sau la noi. Nevestele se întrebau cine o fi câştigat: ai noştri, ai voştri? Ele stăteau sus la Sala Floreasca şi nu se uitau la meci.

R.: Vă uitaţi la fotbal?

R.V.: Mă uit la fotbal. Eu îmi permit, e o mare onoare să fiu prietenul lui nea Imi. E un om deosebit. Mâine ne vedem cu familiile. A venit aseară în Bucureşti, e un om deosebit. I-am zis să nu mai tot apară la televizor, că îl încolţesc. Cum au ceva, îl sună pe nea Imi şi are timp acum. El răspunde la toate apelurile. Eu rar am văzut un om ca nea Imi, el nu vorbeşte de rău pe nimeni. Nea Imi x jucător cum e? Extraordinar, jucător foarte bun. Există jucători slabi, el "Nu". Nea Imi ştii să vorbeşti de rău pe cineva, el: Nu. Sunt prieten cu el de când era antrenor cu Iordănescu. Zicea că atunci când era echipa aia mare a Stelei meciul începea de la 2-0 pentru noi. Diferenţa se făcea după. A zis că cea mai scurtă întrevedere la Ilie Ceauşescu a fost una de 30 de secunde. Jucau cu nu ştiu cine şi le-a dat ordin să câştige cu 6-0 şi au câştigat cu numai 2-0. După meci Ienei şi Iordănescu au fost chemaţi la raport. Au intrat înăuntru şi le-a spus: V-am dat ordin să câştigaţi cu 6-0, ieşiţi afară. Lui Gheorghe Goran 4 ani de zile îi punea aceeaşi întrebare. Dumneavoastră cum vă numiţi? Ăla zicea sunt locotenent-colonel Gheorghe Goran, şeful secţiei.... Îi spunea: tu nu faci nimic. Goran începea să tremure şi spunea că îl bagă în mormânt.

R.: Nu vă deranjează când sunteţi strigat Voinea în loc de Voina?

R.V.: Eu în clasa a opta dădeam examen ca să trec mai departe la liceu. Am avut o mătuşă care m-a întrebat: Măi copile, tu cum eşti trecut în catalog? Ce, eu făceam diferenţa? Mi-a spus să fiu trecut acolo Voina, pentru că altfel nu am şcoală la sfârşit. M-am dus acolo cu profesoarele şi mi-au schimbat numele în Voina. Mă întrebau cum de mă numesc Voina şi nu Voinea.

R: Vă mai aduceţi aminte ce făceaţi pe 21 decembrie 1989?

R.V.: Acum 21 de ani ştiu ce făceam. Eram naşul de botez al primului copil al finilor mei. Am venit acasă, iar eu tot timpul când mă duc la botez sau la nunţi nu mănânc, şi i-am spus nevestei să îmi dea ceva de mâncare. Ea mi-a zis că totdeauna aşa sunt, că nu pot să mănânc acolo? Sună telefonul fix şi în partea cealaltă era Radu Durbac, Dumnezeu să-l odihnească care a şi murit. Noi îi spuneam Răducu în particular, iar el îmi spune Radu cel Frumos. Asta era mobilizare parţială de luptă. Dacă spunea Ştefan cel Mare mergeam la război şi mai era Codrii de Aramă. I-am zis lui Răducu să termine, dar mi-a spus că nu glumeşte şi să vin că mă caută de mult timp. M-au întrebat unde am fost şi mi-au spus să mă îmbrac şi să vin repede la club. Bineînţeles că nevastă-mea îmi ţinea hainele pe balcon, ca să nu văd hainele militare. M-am îmbrăcat şi am plecat. Acolo aveam un pistol care stătea în dulapurile de fier, iar un sergent-major îmi spune să merg să iau pistolul. I-am zis să mi-l pună la brâu, pentru că eu nu pun mâna pe arme de foc. Mi-au dat şi două cutii de gloanţe adevărate şi mi-au spus că nu e de glumă. O lună de zile am stat la Plevnei unde e clubul, nu m-am mişcat. Nu ne-au lăsat să plecăm nicăieri. Eram ca soldaţii lui Ciombe în trening şi cu diagonală d'aia militară. Făceam planton câte trei luni, apăram clubul Steaua, dar nu ştiu de cine.