Video MARIUS TUCĂ Show Ediţie Specială: După 18 ani, faţă în faţă cu NADIA COMĂNECI. O ediţie de nota 10!

De asemenea, pentru un tratament mergeai la policlinicile de stat, îţi făceau o injecţie sau îţi prescriau pastile. Nu existau nici variante, nici posibilităţi de alergare, pentru mulţi oameni, viaţa era monotonă şi ternă, căci îşi doreau altceva şi nu aveau de unde. Dar, copil fiind, nu vedeai decât un ocean de şanse. Tu ai crescut în Statele Unite, (îi spui tu gimnastei din Statele Unite) şi mă gândesc la copilăria ta. Locuieşti într-o casă cu aer condiţionat şi căldură după pofta inimii. Ştiu că nu toţi americanii sunt bogaţi sau au acces la ceea ce eu consider lux, dar tu în ce situaţie te afli? Beneficiezi de înlesnirile tehnici moderne? Lucrezi pe calculator? Ai spălat vreodată un pahar sau vreo farfurie cu mâna? Faci duşuri lungi, fierbinţi? Îţi comanzi hainele după cataloage, prin internet? Mănânci la fast-food-uri sau la restaurante thailandeze? Vorbeşti stând în pat, la un telefon mobil? Nu te invidiez defel şi ştiu că Statele Unite este o ţară incredibil de variată, cu averi imense şi sărăcie. Nu vreau decât să ştiu de unde provii ca să te fac să înţelegi pe deplin cât de diferită a fost viaţă mea, probabil, de a ta”.

Marius Tucă: Deci, o întoarcere în copilărie cât se poate de frumoasă. Şi la fel povesteşti de Oneşti şi aşa mai departe. O să ajungem şi la anul 1976 pentru că aici tu vorbeşti atât de frumos despre ce s-a întâmplat atunci şi mai ales o să citesc câteva rânduri. Ştii cum ai fost descoperită de Bela Karoly, că au fost la şcoală…

Nadia Comăneci: Au venit la şcoală, de fapt la gradiniţă, dar eu făceam deja gimnastică până au venit ei, deci Bela şi Marta…

Marius Tucă: Da, făceai roata, făceai elemente.

Nadia Comăneci: Am început gimnastica cu domnul Duncan, după aceea cu domnul Munteanu. Marta era cea care era specializată pe gimnastică, pe ea am întâlnit-o prima dată, iar Bela era antrenor la, să nu spun o prostie dacă nu sunt sigură, handbal feminin? Cred că antrena atunci…

Marius Tucă: A făcut multe sporturi, şi box şi de toate.

Nadia Comăneci: Da, sigur că da, şi aruncarea cu ciocanul, deci el era tot din lumea sportului. Dar el a fost un tip cu multă motivaţie şi faptul că el era extrem de înalt şi mare îţi dă o siguranţă, înţelegi?

Marius Tucă: Tu te-ai simţit, spui de multe ori în carte, te-ai simţit întotdeauna protejată de el.

Nadia Comăneci: Da, adică nu am lovit…

Marius Tucă: Şi la propriu da, pentru că ştiai că nu ţi se poate întâmpla nimic rău dacă greşeşti un exerciţiu, sau să se întample ceva, că el era acolo. Şi asta îţi dădea siguranţă. Povesteşti aici cum te-a descoperit pe tine şi pe o colegă, v-a văzut în curtea şcolii că făceaţi roata, făceai câteva exerciţii şi v-a căutat prin toată şcoala şi chiar când îşi pierduse orice speranţă a ajuns la voi în clasă. Şi a întrebat dacă ştie cineva să facă roata. Şi eraţi voi două, aţi ridicat mâna, două…

Nadia Comăneci: Asta îmi aduc aminte.

Marius Tucă: Şi au întrebat atunci, astea au fost începuturile, ”Voi astăzi eraţi în curtea şcolii? Şi aţi făcut nu ştiu ce?”. Şi voi aţi zis: ”Da!”. Şi atunci v-a luat… şi cam ăsta a fost începutul.

Marius Tucă: O să citesc doar 2-3 rânduri, şi nu e nicio problemă că citim,      pentru că povestea e foarte frumoasă: “Unde au pierit? Am luat-o din clasă în clasă dar nu imi reaminteam chipurile. Cui îi place gimnastica? întrebam în fiecare clasă în care intram. Nu ştiau nici măcar ce înseamnă gimnastica. Am făcut o încercare. Foarte bine, cine ştie să facă o roată? Copiii au ridicat mâinile şi i-am rugat să îmi îmi arate. Foarte bine mi-am zis, dar tot nu sunt cele două. Eram gata să renunţ, ziua era pe sfârşite şi trecusem prin fiecare clasă. M-am oprit pentru o ultimă încercare. Ştie cineva să facă roata? am întrebat cu un glas stins. Niciun răspuns. Tocmai dădeam să plec, când, în ultimele rânduri de bănci, am zărit două capşoare blonde. Hei, poate cineva dintre voi să facă o roată? Au şuşotit între ele şi au zis că da. Să văd, le-am zis. Iar execuţiile lor au fost perfecte. Voi sunteţi cele două care au făcut roata în colţul curţii? Au dat din cap. Cum vă cheamă? le-am întrebat. Viorica Dumitriu şi Nadia Comăneci, au răspuns ele. Le-am zis să spună acasă că Bela Karoly a decis că dacă voiau ar putea fi admise la şcoala experimentală de gimnastică din Oneşti”.

Nadia Comăneci: Gândeşte-te, Marius, că în perioada aceea la şcoală se făcea educaţie fizică şi sport de două ori pe săptămână, ceea ce este o mare lipsă în momentul de faţă.

Marius Tucă: Şi ai ajuns la Oneşti. Te-ai dus la şcoala de gimnastică de la tine din oraş.

Nadia Comăneci: Da, iar educaţia fizică a mea, de fapt ceea ce făceau toţi copiii, era gimnastică, pentru că eu am ales această specializare. Dar ştii foarte bine că nu am fost nici pe locul 1, 2, 3 de la început, pentru că aşa spun de fiecare dată la toţi copiii. Ei au impresia ca eu am avut 10 pe linie la gimnastică de la început. Da` de unde? Am căzut la bârnă de 3 ori, am luat 7,25…

Marius Tucă: Într-un concurs ai ieşit pe locul 13.

Nadia Comăneci: Odată era să aterizez pe un perete de la paralele…deci nu s-a întâmplat peste noapte.

Marius Tucă: Şi, când ai ajuns la Oneşti, nu erai cea mai bună, erau alte fete mai bune ca tine.

Nadia Comăneci: Dar am avut această dorinţă de a, eu ştiu, de a face… Ştii cum e? Când cineva îţi spune: ”Fac pariu că nu poţi să faci asta!” , eu spun: ”Fac pariu că pot!”. Deci, asta eram eu ca şi copil. Poţi să faci 10… eu fac 12.

Marius Tucă: Sunt foarte multe pasaje în care Bela spunea ”Hai să faci 25 de genuflexiuni!” şi tu făceai 50 pentru că tu asta simţeai, şi îţi doreai întotdeauna să te depăşeşti. 

Nadia Comăneci: Dar de aici a pornit progresul dacă stai şi te gândeşti, că dacă în fiecare zi stai şi adaugi câte una în plus, câte una în plus, fără să îţi dai seama, bagajul tău este mult mai plin. Dar nu făceam pentru că ştiam eu, eram mare specialistă şi ştiam că voi deveni mai bună, era un challenge pentru mine. 

Marius Tucă: Nu ştiai nimic. Vom vorbi de conştientizarea asta pentru că tu şi după Olimpiada din 1976, la multă vreme ai înţeles ce s-a întâmplat acolo…

 Nadia Comăneci: Dar este mai bine că nu am înţeles…

Marius Tucă: E mai bine că nu ai înţeles şi asta spunea Adrian Păunescu, Dumnezeu să îl odihnească, tu ai fost perfectă că nu ai conştientizat că eşti Nadia Comăneci care avea să vină mai târziu. Şi asta, într-adevăr, e o definiţie foarte bună pentru ce ai fost tu atunci. Uite asta e bună: “Am vrut să fac mereu mai mult decât ce ziceau Bela şi Marta. Dacă ziceau 25 de genuflexiuni făceam 50, simţeam nevoia de mai mult. Tânjeam după performanţe. Mi-a luat luni întregi să învăţ cele mai simple procedee. O roată pe bârnă începea cu una pe saltea, apoi pe o linie trasată pe podea, urmată de o alta pe o bârnă joasă înconjurată de perne şi până la urmă ne mutam la bârna înaltă. În fiecare zi reveneam la sala unde repetam totul de la capăt până stăpâneam fiecare element. Nu mă deranja, deoarece fiecare pas, repetare, greşeală sau reuşită, mă făceau mai bună”. Asta e viaţa, nu e aşa?

Nadia Comăneci: Dar, satisfacţia unui copil de a aduce această roată laterală de pe covor, pe linie pe bârna de jos, pe bârna înaltă cu aripioare, este de nedescris. Lumea vorbeşte de muncă. Da, muncă, muncă dar nu vorbeşte nimeni despre bucuria unui copil care se duce acasă după ce a învăţat, după săptămâni şi luni, a învăţat un element la care se chinuie de mult timp, nu poţi să îţi imaginezi ce bucurie e, mai mult decât bombonele sau bombonele în pomul de Crăciun.

Marius Tucă: Da, e aia că ai făcut un lucru bun şi ai muncit foarte mult pentru asta şi era o bucurie incredibilă. Şi tu ai adunat în viaţa ta astfel de exerciţii, astfel de antrenamente nesfârşite. Dar, în egală măsură, ştii că se spunea:” Dom`le, gimnastele au fost terorizate!” Nu! Era bucuria pentru tot ce faceai acolo, era un echilibru în asta...

Nadia Comăneci: Este totuşi un echilibru pentru că, ce facem, acum găsim noi pastilele minune, le înghiţi şi ai facut Tsukahara peste noapte? Nu există aşa ceva!

Marius Tucă: Povesteşti că Tsukahara era elementul tău, care îţi plăcea cel mai tare, de ce?

Nadia Comăneci: Pentru că a fost inventat de un gimnast şi ideea de a egala ceea ce au făcut băieţii era totuşi un challenge pentru mine.

Marius Tucă: Şi a fost, ţi-a plăcut asta. Bine, sunt elemente care îţi poartă numele şi tu povesteşti foarte mult despre asta. Şi … ai ajuns la Cupa Prieteniei care era înainte de Europene. Cum a fost acolo? Era înainte de 1976. Că ne apropriem de Montreal, încerc să reclădesc perioada aia…

Nadia Comăneci: 1974. Cupa Prieteniei de la Gera, cred (fostul RDG, n.r). Eram mică. Aveam 12 ani şi un pic. Ruşii erau extrem de competitivi în gimnastică, nimeni nu ştia, nu avea prea multă informaţie despre ceea ce fac, iar noi, ştii cum e, nu poţi să schimbi nimic când ajungi acolo, doar faci ceea ce ai învăţat şi atunci îţi dai seama unde te afli, la ce nivel. Greşeşti foarte mult şi, ţi-am spus mai devreme când am vorbit cu tine, că cine nu greşeşte înseamnă că nu a făcut nimic nou, nu a încercat nimic nou. Trebuie să înţelegi că trebuie să greşeşti ca să ajungi la, să spun eu, perfecţiunea respectivă şi să înţelegi că lucrurile au nevoie de timp şi să înţelegi că, cum spuneam noi, nu ”zboară” în fiecare zi. Sunt momente în care te simţi neputincios pentru că nu e acolo, nu vine şi acest moment se poate întâmpla exact în momentul în care nu doreşti. Şi trebuie să concurezi la Europene sau la Olimpiadă, nu schimbă nimeni data pentru tine, că nu îţi e ţie extrem de bine. Şi atunci, trebuie să fii pregatit. Planul B. Cum te antrenezi tu pe un corp obosit sau care nu îţi dă ceea ce îi ceri? Ca să nu fii surprins în momentul în care ţi se întâmplă.

Marius Tucă: Acum, citind cartea ta a treia oară, mi-am adus aminte că era cât pe ce să nu participi la Campionatele Europene din 1975. Trebuiau să fie 4 sportive, povesteşte chiar antrenorul tău, trebuiau să fie 4 sportive de la Dinamo şi una de rezervă de la voi, de la Oneşti. Şi, până la urmă, a convins ca să participi tu la Campionatele Europene.

Nadia Comăneci: Da, că eu eram cea mai tinerică şi ştiu foarte bine că eram în echipă cu Alina Goreac şi Alina avea 17-18, iar eu 13 şi un pic. Cruduţă.

Marius Tucă: Şi în ultimul moment s-a hotărât practic să participi acolo. Şi spui aşa: “ La Campionatele Europene Bela a fost într-o dispoziţie de zile mari. Când clubul Dinamo a hotărât că dintre cele 3 gimnaste nu va folosi decât două, Bela a obţinut locul vacant pentru mine”. Deci tu ai fost la Europene. Vezi, Nadia, cum s-au aliniat pentru tine planetele de fiecare dată. Începând de când erai mică…

Nadia Comăneci: Oportunitate.

Marius Tucă: Mai mult decât oportunitate, atât şansă şi noroc, dublate bineînţeles de muncă ta. “A obţinut locul vacant pentru mine”.  Şi tu spui aşa de sec: ”Am câştigat 4 medalii de aur printre care şi pe cea de campioană europeană absolută. Ludmila Turischeva, campioană mondială şi olimpică en-titre, fusese învinsă de o fetiţă care lăsase deoparte spaimele, concentrându-se să fie cea mai bună. Nu fusese un simplu noroc. În gimnastică nimeni nu poate să fie atât de norocos. Există exerciţii pe care poţi să le faci şi întotdeauna ştii dacă eşti în stare sau nu să duci la bun sfârşit. Dacă Marta îmi spunea că trebuie să execut altfel, şi nu reuşeam la antrenamente, atunci nu aveam să o fac nici la concurs. Nimeni nu cobora din cer că să mă atingă cu bagheta magică, atunci când pluteam la paralele sau la sărituri. La fel în viaţă, toţi avem certitudini pe care le punem bine şi le folosim când avem nevoie. Dacă ai traista goală nu ai de unde să scoţi pentru că nu ai pus nimic înăuntru. Singurele emoţii vin din pierderea concentraţiei şi din căderi, nu de la exerciţiile pe care ştii că poţi să le prezinţi”.

Marius Tucă: E o descriere perfectă, şi spun despre cartea asta pentru că toţi cei care vor să devină în viaţă asta, e o carte obligatorie, mai ales că ea e scrisă de Nadia Comăneci. Adică de omul care a reuşit să fie superlativul şi sublimul în gimnastică, să fie cea mai bună din lume din toate timpurile. Şi atunci, mărturisirile tale, multe dureroase, multe necunoscute şi dureroase….Eu am plâns de multe ori citind cartea şi m-am emoţionat aproape la fiecare pagină. Cartea asta poate să fie un model şi o cale de a deveni, de a învăţa ceva din tot ce s-a întâmplat. Şi ajungem, o să ajungem la Montreal 1976. Uite, pregăteam momentul asta când tu ai devenit Zeiţa de la Montreal şi de fiecare dată de ziua ta îţi spun ”La mulţi ani, Zeiţă!” că nu ştiu să inventez altceva şi mi se pare că ti se potriveşte foarte tare. Tu, Zeiţă eu, muritor de rând…

Nadia Comăneci: Dar nici să nu spui! Că toţi suntem muritori de rând...

Marius Tucă: Bine, Comăneci am înţeles aluzia. 

Nadia Comăneci: Ascultă, dacă...

Marius Tucă: Ştiu că suntem toţi muritori de rând, dar unii se întâmplă să fi fost zeiţe sau zei într-un anumit moment al vieţii. Şi tu ai fost asta, Nadia Comăneci. Daţi-mi şi mie voie, doamna Comăneci, ca simplu realizator de televiziune, să spun asta.

Nadia Comăneci: Îţi dau voie o dată să spui asta!

Marius Tucă: Deci, venea Olimpiada, ajungeai acolo, o să citesc câteva rânduri pe care le-ai scris despre asta. Era o lume fabuloasă, o lume nebună. Erai pregătită pentru Olimpiadă?

Nadia Comăneci: Eram pregătită de 8 ani...

Marius Tucă: Din punct de vedere sportiv?

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Ştii ce spui în carte, nu? Că ţi-am adus aminte eu. Că spui că tu credeai că cel mai important campionat erau Campionatele Europene, nicidecum Olimpiada.

Nadia Comăneci: Nu am ştiut prea multe despre Olimpiada şi îmi aduc aminte că delegaţia mare care pleca spre Montreal, bineînţeles era presă acolo, noi eram nişte micuţe şi ne-au întrebat şi pe noi ce credem că facem, asta îmi aduc aminte. Dar să ştii că foarte multe lucruri micuţe, nu mi le aduc aminte, că nu mă trezesc dimineaţa să mă gândesc ce am făcut în 1975, în februarie. Dar, ţin minte că m-a întrebat un jurnalist: ”Ce crezi că faci tu la Olimpiada de la Montreal?” Şi i-am spus: “Aş dori să câştig o medalie şi, dacă se poate, să fie de aur”.

Marius Tucă: Foarte frumos ai zis. “Dragă prietenă. Ar trebui să îţi ofer o imagine de ansamblu, deoarece ai impresia că pentru echipa României, din care făceam şi eu parte, Olimpiada era cel mai mare eveniment posibil. Nu e adevărat. Până în 1976 credeam că Europenele erau cea mai mare competiţie a gimnasticii mondiale. Tot ce ştiam, ştiam de la antrenor şi de la cei care conduceau. Nu văzusem niciodată o Olimpiadă la televizor, ca să nu mai vorbim de concursurile de gimnastică de pe alte meridiane. Aşa că, odată ajunse la Montreal pentru jocurile din 1976, am fost bulversată. Satul olimpic mă năucise, dimensiunile, mulţimea de paznici, de antrenori şi mai ales de sportivi din ramuri de care nici nu auzisem. Ce îmi amintesc este că totul era gratis. Primeai o legitimaţie cu care puteai să vezi filme la teatrul din satul olimpic, puteai să îţi iei sucuri şi se dădeau tricouri, genţi, şepci şi insigne. Pentru mine totul era super tehnologizat, extrem de ciudat, de impresionant şi absolut minunat. În acea prima zi mi-a fost frică să închid ochii deoarece nu voiam să pierd nimic. Abia mai târziu am înţeles că <<Nu aveţi voie nimic!!!>>>, făcea parte din planul antrenorilor Karoly de a îşi proteja gimnastele”. Spune că nu vă lasă să mâncaţi nimic din ce era acolo.

Nadia Comăneci: Aveam voie, dar ştii ce se întâmplă când eşţi copil nu ştii ce îţi trebuie de fapt, ştii cum e, informaţia era foarte puţină pe vremea aceea. Acum, avem aşa de multă informaţie încât nu ştim ce să facem cu ea. Atunci nu o aveam. Şi tu eşti copil, care vii dintr-o ţară care nu are prea multe, da? Şi vezi astea şi astea şi primul lucru pe care îl vrei e ciocolată, ceea ce e ok. Dar nu poţi să faci performanţă cu ciocolată, înţelegi? Şi lucrurile importante care sunt carnea, puiul, noi nu voiam aşa ceva. Dar ne-am îndrăgostit de ceva ce nu am văzut în România până atunci, cottage cheese, ştii ce e aia da? Un fel de brânză cu smântână, bubuleţe din astea mici...

Marius Tucă: E adevărat şi alea va plăceau la nebunie.

Nadia Comăneci: Cottage Cheese cu miere de albine. Era combinaţia perfectă.

Marius Tucă: Bun. Şi a început concursul...

Nadia Comăneci: Emoţia este exact atunci, înainte de festivitatea de deschidere. În momentul în care ai intrat...

Marius Tucă: Când ieşiţi la antrenamente.

Nadia Comăneci: Nu, şi aşteptarea asta, înainte de a intra în sala.

Marius Tucă: Atunci îţi e teamă. Şi mie îmi mi-a fost frică, întotdeauna înainte, dar în timp ce intri în concurs, în emisie…

Nadia Comăneci: În momentul în care ai intrat în...

Nadia Comăneci: Nu poţi să te duci în spate, da? Tot înainte trebuie să mergi, da?

Marius Tucă: Povestea extraordinară că înainte de a ieşi voi acolo, la antrenament, v-au anunţat (oficialii competiţiei, n.r.)  şi Bela v-a zis staţi pe loc, nu plecaţi, şi aţi întârziat un pic tocmai că să atrageţi atenţia. Şi momentul în care aţi întârziat şi au văzut că aveaţi toate nişte costume roşii, din câte îmi aduc aminte...

Nadia Comăneci: Antrenamentul pe podium.

Marius Tucă: Da, pe podium şi aveaţi tunsura asta cu coadă de cal, deja dintr-o dată voi eraţi nişte fetiţe pe când celelalte mari echipe erau nişte echipe de domnişoare. Şi când v-au văzut atât de micuţe, atât de fragile, atât de frumoase, dintr-o dată sala a reacţionat altfel, mai ales că v-a ţinut acolo.

Nadia Comăneci: Da, şi mai ales că ni s-a spus că primul antrenament pe podium este mai important decât concursul. De ce? Pentru că la primul antrenament pe podium toate arbitrele sunt în tribună şi scriu descrierea fiecărui element, văd ce faci şi văd unde ai probleme. Şi atunci, în momentul în care ai reuşit să îţi faci treaba ei deja te plasează undeva. Bineînţeles că trebuie să faci şi execuţia la concurs.

Marius Tucă: Aţi făcut nişte exerciţii perfecte astfel încât a două zi vă căuta toată lumea. Ce ai vrut să spui, vorbeşti despre corespondenţă a ta cu această tânăra gimnastă în ultima scrisoare cu acel în 1977 ai devenit tu însăţi. “ În 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani şi nu apărusem din neant, cât ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre într-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au în spate zeci de ani de muncă până la marea lovitură. În `76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnastă, dar nu mă cunoştea nimeni, nici în Statele Unite, nici în Canada. Bela ştia că nu ne ştia nimeni, nici pe mine nici echipa României. Toată lumea aştepta lucruri mari de la sportivele sovietice şi germane, de la Olga Korbut şi Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o ţărişoară căreia nu îi ştiau nici măcar locul pe hartă. Aşa că Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atenţia asupra fetiţelor sale”.

Marius Tucă: Aţi întârziat în sală, spune că v-aţi făcut programul fără greşeală, crainicul a repatat anunţul, vă chema şi voi aţi spus nu că nu e cazul. ”Eram, în orice caz, o prezenţă exotică comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de a dreptul minuscule şi purtam costume identice. Gimnastele din celelalte ţări aveau costume individuale şi treceau de la un aparat la altul. Nu şi noi. Fără un moment de odihnă am evoluat concentrate şi fără greşeală. Când am coborât de pe bârnă antrenorii, celelalte gimnaste şi oficialii, priveau uluiţi. A două zi, fosta echipă necunoscută a României trebuia să se ascundă de ziarişti”. Asta mi s-a părut o stratagemă sau o strategie absolut incredibilă.

Nadia Comăneci: Era o strategie a lui Bela, bineînţeles pe care noi nu o cunoşteam la momentul respectiv.

Marius Tucă: Nu, păi de unde, că eraţi copii. O să ajungem şi la acel perfect 10. Cum povesteşti tu asta: “Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu-zisă, noi cu părul în coadă de cal şi costume albe că zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o ţară micî, de cine ştie unde. A existat o rumoare generală de comportamentul atipic a lui Bela. Deşi majoitatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică şi au favorizat-o, echipa noastră a dominat competiţia iar când eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urma rusoaicelor. Nimeni nu ştie când anume intră în istorie, nu există manuale de specialitate în domeniu, care să îţi spună cum să faci faţă momentului, pot să spun doar că este un lucru obişnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia şi amplitudinea aşteptată după care am făcut coborârea. Efectuasem exerciţiul obligatoriu, la fel că toată lumea, dar în plus cu <<ceva>> al Nadiei. La aterizare am făcut un pas aproape imperceptibil, dar ştiam că exerciţiul fusese destul de bun, cu toate acestea nu fusese perfect”.

Marius Tucă: Deci tu spui despre exerciţiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poţi să îţi permiţi luxul asta?

Nadia Comăneci: Îmi permit, pentru că am făcut acest exerciţiu de mii de ori şi chiar dacă arată perfect din afară nu a fost extrem de perfect pentru mine, înţelegi? Pentru că una o simţi şi alta arată când te uiţi la el. Dar să ştii că a fost o arbitră care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 şi un 9.90. 9.90 a ieşit, un 10 a ieşit şi au rămas 2 de 10, trebuia să îmi dea 10. Plus, cine era înainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde să te duci, trebuia să te duci undeva.

Marius Tucă: Exact. Si erai mai bună decât cea care fusese înainte.

Nadia Comăneci: Probabil.

Marius Tucă: Probabil...  hai să vedem, avem acum un filmuleţ cu primele note de 10. Haideţi să vedem filmuleţul asta, are câteva minute, şi după aceea ne întoarcem să vedeţi cum povesteşte Nadia această minunăţie care s-a întâmplat atunci, că are un pragmatism şi o simplitate în a povesti că te lasă fără cuvinte.

( Primele 2 note de 10 ale Nadiei Comăneci de la Olimpiada de la Montreal, 1976.

Competiţia pe echipe - Nadia Comăneci, exerciţiu la paralele

Comentator: Le arată arbitrilor că este gata.

Începe exerciţiul.

Comentator: Fără greşeală! Fără nicio greşeală! Nadia Comăneci! Ce vor spune arbitrii despre asta? Nadia zâmbeşte. Cinicii spun că a fost nevoită să înveţe să zâmbească, pentru că o face atât de rar. Este o gimnastă magnifică! Abia a atins acea bară inferioară. Se înalţă, îşi păstrează mâinile perfect nemişcate, foloseşte bara inferioară, zboară peste ea, apoi se prinde de cea superioară ..... şi, pe tabelă a apărut nota 10!!! Asta înseamnă perfecţiune! Şi asta înseamnă că Nadia Comăneci scrie istorie la Jocurile Olimpice. 

Competiţia pe echipe – Nadia Comăneci, exerciţiu la bârnă

Comentatori: Nadia Comăneci din România. Gimnasta numărul 1 din lume, acum pe bârnă. Un impresionant echilibru în mâini. Trebuie să facă exerciţiul repede, există o limită de timp pentru acest exerciţiu. Trebuie să se încadreze între 1 minut şi 15 secunde şi 1 minut şi 35 de secunde. Aşa că nu vrea să petreacă mult timp cu mişcări inutile. Ia priviţi asta! O combinaţie dificilă. Oh, doar priviţi asta! Majoritatea gimnastelor din Canada sunt fericite când reuşesc să facă o roată în aer. Iar ea pare că se distrează cu această combinaţie. Lucrează la picioare, arată flexibilitatea corpului, a picioarelor. Extraordinar exerciţiu. Şi foarte dificil. Mai are nevoie de 3 elemente superioare ...nu am numărat, dar cred că deja a făcut vreo 12, cel puţin. Şi...un dublu twist...oh, uitaţi-vă la asta!!! Nadia Comăneci zâmbeşte publicului, îi face cu mâna. Nu văd cum ar putea cineva să-i ia ceva. A făcut un exerciţiu foarte greu. Foarte solid. O performanţă incredibilă. Aşteptăm nota. Antrenorul Bela se agită, vorbeşte cu juriul, aproape că stă pe jos. Încă un 10 pentru Nadia Comăneci!!! Nu aveau cum să nu-i dea această notă! Nu şi-a mişcat picioarele de pe bârnă. Nadia Comăneci ia încă o notă de 10 şi primeşte aplauze la scenă deschisă aici la Montreal. )

Marius Tucă: Nu ştiu, am aceleaşi emoţii că am văzut astea de nu ştiu câte ori.

Nadia Comăneci: E adevărat, dar aşa de strâmbă am fost la elementul acela, la acea combinaţie dificilă. A trebuit să ajustez în aer. Este o Danilovă laterală cu flic-flac înapoi, deci eşti lateral, aterizezi aşa şi te duci în spate. Când am plecat în spate eram puţin afară şi a trebuit să ajustez. Când am pus mâna am fost puţin în afară şi a trebuit să ajustez.

Marius Tucă: Şi tu aia ai simţit-o în momentul ăla...

Nadia Comăneci: Am simţit în aer, am ştiut şi am zis ”sunt în afară, trebuie să o rezolv între timp”. Dar nu se vede că eu vorbesc cu mine în...

Marius Tucă: Ai vorbit cu cineva mai mult decât ai vorbit cu tine în viaţă asta?

Nadia Comăneci: Nu cred. Nu!

Marius Tucă: Că uneori ne e teamă să vorbim cu noi înşine, tu ai avut curajul ăsta să vorbeşti întotdeauna?

Nadia Comăneci: Sigur, comunicarea este extrem de importantă pentru că numai aşa poţi să îţi ajustezi anumite lucruri pe care le-ai făcut greşit.

Marius Tucă: Dar nu ţi-a fost niciodată în viaţa asta teamă să vorbeşti cu tine? Ai avut momente în care ţi-a fost teamă?

Nadia Comăneci: Nu! Nu, pentru că nu mă aude nimeni.

Marius Tucă: Deci, nu te aude nimeni. Nu am ştiut. Şi la primul exerciţiu, la primul 10 din istoria gimnasticii, ce ziceai? Că …

Nadia Comăneci: Este un exerciţiu imperfect.

Marius Tucă: Aproape perfect.

Nadia Comăneci: Da, pentru că am făcut o mică, mini, mini săltare care nu a mai contat probabil pentru faptul că acel exerciţiu impus a fost făcut cu foarte multă amplitudine. Era descris, de exemplu, balans mare, da? Ce înseamnă mare? Până aici, da? Eu vreau să îl fac în stând pe mâini, aici amplitudinea trebuie să fie până aici, eu vreau să fac mai mult. Deci am adăugat câte puţin în aşa fel încât să nu... să iasă din descrierea exerciţiului pentru că trebuia să urmeze o anumită ...

Marius Tucă: Dar să aibă acel touch Nadia, cum spuneai mai devreme.

Nadia Comăneci: Da sigur, da.

Marius Tucă: De fapt să aibă marca, să aibă stilul Nadia Comăneci. Pentru că asta era. Adică tu ai fi fost cunoscută dintr-un milion de gimnaste ale lumii în momentul în care erai la un aparat pentru că erai tu. Şi nu spun vorbă mare, pur şi simplu aşa era. Deci a fost aproape perfect exerciţiul perfect.

Nadia Comăneci: Aproape perfect.

Marius Tucă: Mai aveai un pic şi erai mulţumită.

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Hai să vedem ce ai spus imediat după ce ai coborât de la paralele inegale, pentru că acolo ai luat primul 10 din istorie.

Nadia Comăneci: Eu nu am spus nimic, pentru că mi-am pregătit bârna.

Marius Tucă: Ştiu, asta spun. Ce spui în carte! Lasă-mă şi pe mine că am şi eu rolul meu în emisiunea asta. Doamne, dacă ştiam nu veneam!

Marius Tucă: “Cum la paralele concurasem ultima am început imediat să mă încălzesc pentru bârnă, cu excepţia unui mic gând legat de aterizare, problema exerciţiului precedent nu mă mai preocupa”.

Marius Tucă: Aveai un sânge rece, Nadia, crede-mă e ceva… adică eu nu am văzut la cineva atât de mult sânge rece! Am înţeles antrenamentele, miile de repetiţii, de exerciţii, totuşi, atâta sânge rece, atâta detaşare… probabil că asta a făcut din tine să fii cea mai bună din lume.

Marius Tucă: Deci, încă o dată: ”Cum la paralele concurasem ultima, am început imediat să mă încălzesc pentru bârnă, cu excepţia unui mic gând legat de aterizare, problema exerciţiului precedent nu mă mai preocupa, se terminase şi trebuia să merg mai departe. Ştiam că, după ce ziua de concurs va lua sfârşit, soţii Karoly vor discuta cu mine despre ce a fost bine şi ce a fost rău. Aşa se întâmpla la toate competiţiile. În timp ce făceam încălzirea pentru bârnă pe panoul electronic s-a afişat nota. Un 1. Am continuat să mă încălzesc fără să îmi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exerciţiu”

Marius Tucă: Aici deja mă enervezi, adică tu în continuare erai concentrată! ”Mulţimea încremenise neştiind ce să creadă, nimeni nu ştia ce însemna nota 1.00. Bela, gata de bătaie întinsese mâinile către arbitre întrebând ce voia să însemne această notă. O arbitră suedeză i-a arătat 10 degete. Motivul pentru care fusese afişată notă 1.00  era că tabela nu putea să afişeze notă 10, deoarece până atunci organizatorii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. Bela a venit lângă mine şi l-am întrebat << Domn` profesor e într-adevăr un 10? >>>  Zâmbetul s-a lăţit de la o ureche la cealaltă şi a zis că da! Ti-am spus, (spui tu, dragă prietenă ) cât de greu mă exteriorizez dar atunci am zâmbit cu adevărat şi, când una dintre colege mi-a zis să mă duc să salut publicul, am făcut-o şi pe asta”.

Nadia Comăneci: Da, am făcut-o şi pe asta.

Marius Tucă: Adică ai făcut un mare efort să te duci să saluţi şi publicul. Da, şi după ai spui brusc : “Am uitat de acel 10 şi m-am mutat la bârnă”. Am văzut şi imaginea de la bârnă. “Până la sfârşitul concursului am luat 6 de 10 din totalul de 7 acordat la jocurile de la Montreal. Ele însă nu m-au impresionat câtuşi de puţin. Credeam că arbitrele fuseseră prea îngăduitoare cu mine. Echipa se bucura de notele mele dar nici una nu a rămas cu gândul la ele. Trebuia să fim atente la ce urma”. Of, Doamne, Dumnezeule, cât sânge rece şi câtă detaşare. Hai să vedem şi celălalt filmuleţ comentat de cel care a fost cel mai mare comentator al nostru din toate timpurile, Cristian Ţopescu. 

( Alte două note de 10 luate de Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal, 1976.

Cristian Ţopescu: Nadia Comăneci, la paralele. Publicul oftează la fiecare element de mare dificultate al Nadiei Comăneci. Auziţi cum vibrează sala. Flash-urle sclipesc neîncetat. Şi Nadia iese şi stă. Foarte bună aterizarea. Excepţional exerciţiul Nadiei Comăneci. Parcă niciodată inimile noastre nu au vibrat cu atâta emoţie ca în faţa acestei prodigioase demonstraţii de artă a unei fetiţe de 14 ani. Nadia Comăneci, un nume familiar nu numai iubitorilor de sport din România ci şi celor din întreaga lume. Zece!!! A treia notă de 10 la paralele pentru Nadia Comăneci. Fantastic.

Cristian Ţopescu: Nadia Comăneci la bârnă…Excelent! Excelent!!! Este un adevărat miracol de control al nervilor şi al muşchilor la acest copil de 14 ani. A cincea notă de 10 pentru Nadia Comăneci la Montreal. )

Nadia Comăneci: A 5-a notă de 10, trebuie să fii fost individualul compus, pentru că mai erau două note de 10 pe care le-am luat probabil în finală.

Marius Tucă: Ceea ce observam în timpul filmuleţului e că muzica parcă era pentru tine la bârnă. Muzica era de la un alt exerciţiu, altă concurentă, altă gimnastă, la sol.

Nadia Comăneci: Da, dar o auzeam.

Marius Tucă: Uite ce scrie în carte, Nadia, şi cu asta o să terminăm cu cartea că aşa ne mai trebuie cateva ore, dar am ţinut neapărat să facem o ediţie de colecţie să povestim, dacă vrei şi tu, şi eu citind ce ai spus în această carte absolut minunată despre ce a fost Montreal `76 şi prima notă de 10 şi ce a fost cariera ta până acolo. Că îmi spuneai : ”Să nu mă iei cu toate olimpiadele”.

Nadia Comăneci: Pentru că nu îmi aduc aminte absolut toate detaliile.

Marius Tucă: “Îmi amintesc foarte bine că am fost tare bucuroasă pentru acel prim 10 pe care l-am luat la paralele, deoarece pe când începusem gimnastica era aparatul meu preferat. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile şi complexitatea lor. Paralele necesită multă imaginaţie şi gândire în găsirea punctelor de sprijin şi a celor de reper. Saltul Comăneci şi coborârea Comăneci realizate în timpul jocurilor din `76 s-au născut din nenumărate ore de lucru şi din mii de căderi”.

Nadia Comăneci: Dintr-o greşeală, e adevărat.

Marius Tucă: ” Ideea pe care Bela şi eu am avut-o să creem noi elemente nemaivăzute înainte de jocuri fusese tentantă. Lăsând la o parte acele gânduri, să ştii că acel prim 10 la paralele nu m-a schimbat, colegele de echipă rămăseseră tot prietenele mele, tot surorile mele. Există prea puţină invidie personală deoarece tot ce făceam avea rolul de a ajuta echipa. La final am încheiat cu medalii de aur la paralele şi la bârnă, am fost campioană olimpică absolută, am luat un bronz la sol şi aşa am intrat în legendă”.

Nadia Comăneci: Şi argint cu echipa.

Marius Tucă: “Crezi cumva că a fost o experienţă plată? Într-un fel, da! Există câteva momente legate de obţinerea unor medalii care apoi te fac să te simţi important, clar, după cum ţi-am spus în ce mă priveşte aşteptările erau mari. Aceea era sarcina mea, îmi atinsesem ţelurile, îndeplinisem aşteptările tuturor, dar câştigarea unei competiţii nu era o surpriză ieşită din comun. Pur şi simplu asta avusesem de făcut. În urma succesului mă simţeam în al nouălea cer dar totul pălea în faţa oboselii şi a dorinţei de a mă întoarce acasă la familia şi la viaţă mea.

Nadia Comăneci: Care era tot gimnastica.

Marius Tucă: “Nu au existat apariţii televizate în emisiunile lui David Letterman sau Oprah, nu am pozat pentru vreo coperta de revistă, nu mi-au năvălit pe uşă impresarii, nici măcar nu au bătut la uşă. Am venit, am câştigat, am adus glorie ţării şi am ieşit din scenă cu autobuzul, nu cu limuzina. Simţeam o oarecare mulţumire, dar mă mai aşteptau nenumărate antrenamente şi competiţii. Olimpiada se terminase şi eram îndeajuns de naivă să cred că nu o să mă mai uit niciodată înapoi”.

Nadia Comăneci: Cum nu fac nici acum.