Mihai Slabu, în ultimul său interviu: Viaţa de sportiv m-a făcut să îmi pierd familia

Mihai Slabu a încetat din viaţă la Spitalul Nr. 10 din Capitală. Fostul voleibalist a fost internat în spital în ultimele trei săptămâni, el fiind diagnosticat anul trecut cu cancer la gât.

Slabu s-a născut la 19 februarie 1961 şi a evoluat pe postul de ridicător/coordonator la Dinamo, Dacia Piteşti, IRUC Bucureşti, IMEB Bucureşti, iar în echipele naţionale de juniori, tineret şi seniori a disputat peste 250 de partide. În cariera de jucător, Slabu a obţinut nouă titluri de campion al României, o Cupă a Campionilor Europeni (1981), un loc trei în CCE, o Cupă Balcanică, toate cu Dinamo, iar cu prima reprezentativă a câştigat o Cupă Balcanică.

Redăm integral conţinutul interviului acordat de Mihai Slabu la 4 mai 2010 agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Cum aţi început să jucaţi volei în mod organizat?

Mihai Slabu: În 1972 am început să joc pentru prima oară. Eram la şcoala generală 39 din Colentina, după Plumbuita. Primul meu antrenor a fost Dan Lăzărescu, apoi au urmat Marcel Pavel, iar apoi m-a luat Wiliam Schreiber la Dinamo.

Reporter: La ce echipe aţi mai evoluat?

Mihai Slabu: Am început la Dinamo, apoi la Dacia Piteşti, unde am învăţat mecanică auto, ceea ce fac azi, după care am trecut pe la IMEB şi IRUC.

Reporter: Ce amintiri v-au rămas întipărite după deplasările în străinătate?

Mihai Slabu: Ultima deplasare a fost la Londra în 1986 în Cupa Campionilor Europeni împotriva echipei Polonia Londra, care era formată numai din polonezi. În 1984 am inaugurat sala de la Paris Bercy. Au fost patru echipe naţionale, Franţa, Polonia, Rusia şi România. Mingea de volei ziceai că e una de tenis de masă, aşa se vedea de pe ultimul rând. Sala avea 22.000 de locuri, lifturi pentru handicapaţi, iar în sală, la ultimul etaj puteai urca cu maşina şi să vezi direct terenul.

Reporter: Care este marele regret al carierei de voleibalist?

Mihai Slabu: Că nu am fost cu naţionala la ruşi la Jocurile Olimpice în 1980, când am ieşit pe locul trei. E cea mai mare performanţă a voleiului românesc la nivel de echipe naţionale. Am avut o operaţie în talpă, la piciorul stâng, cel de bătaie. M-am tăiat şi nu m-am putut pregăti, iar din cauza asta m-am certat cu domnul Nicu Sotir, Dumnezeu să-l ierte! Eram în cantonament la Galaţi şi i-am zis că plec, că nu mă pot pregăti şi am plecat. M-a suspendat un an de zile, dar după două luni mi-a retras-o, că aveau nevoie de mine cei de la Dinamo.

Reporter: Cum a fost anul în care aţi câştigat Cupa Campionilor?

Mihai Slabu: Am câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1981 la Palma de Mallorca, iar pe 19 februarie, când am făcut 20 de ani, am luat trofeul. A fost cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi atunci. În turneul final am întâlnit pe Olympiakos Pireu şi ŢSKA Moscova. În finală i-am bătut pe ruşi dramatic. Am condus 2-0, am fost egalaţi, iar în decisiv am câştigat cu 15-5. În anul următor, ruşii ne-au bătut în semifinale. Cu ruşii ne băteam tot timpul. Mâncam parchetul când jucam cu ei.

Reporter: Cât a fost prima pentru câştigarea Cupei Campionilor Europeni?

Mihai Slabu: Am primit 1.000 de lei de la Federaţie, 1.000 de lei de la galeria lui Dinamo şi 5.000 de la club. 7.000 de lei toţi banii, iar eu aveam 2.300 de lei salariu la Circa 1. Mă duceam pe 25 şi semnam statul, dar până atunci nu mă vedea nimeni. Şi acum la fel se face.

Reporter: Ce vă aduceţi aminte din duelurile cu Steaua la volei?

Mihai Slabu: Cel mai nasol meci a fost în Floreasca, iar nu mai dorm că îmi aduc aminte. Aveam 2-0 la seturi, conduceam cu 12-2 şi am pierdut cu 2-3. Până la urmă am câştigat titlul.

Reporter: De ce a ajuns voleiul românesc atât de jos?

Mihai Slabu: Nu-şi mai dau interesul, cei din ziua de azi vor doar bani. Nici nu se investeşte în jucători. Înainte se făcea performanţă şi nu plăteam nimic, acum toată lumea vrea bani. Noi doream numai rezultate. Voleiul românesc a fost numărul 1, cel puţin la nivel european. La mijlocul anilor 60, Dinamo şi Rapid au jucat două finale consecutive de Cupa Campionilor Europeni, când de fiecare dată s-a impus Dinamo. Înainte alergam câte 28 de kilometri în fiecare zi, noi în faţa autocarului, iar şoferul cu antrenorul după. Ne punea antrenorul să înotăm într-un lac care era atât de rece, încât în congelator ţi-era cald. Înainte ştiam doar muncă, muncă, muncă, dar aveam şi condiţii.

Reporter: Are şi intrarea României în UE un rol important în decăderea sportului din România?

Mihai Slabu: Mă uit la Vaslui că are cei mai mulţi jucători străini, alături de CFR. E o echipă hibrid. Noi când ne-am dus la Dacia Piteşti eram consideraţi mercenari, pentru că unul singur era din Piteşti, în rest toţi eram străini de oraş.

Reporter: S-a mai interesat cineva de la Dinamo de dumneavoastră?

Mihai Slabu: Nu, nimeni! Nu mai ţin legătura cu nimeni. Aş vrea să mă întâlnesc cu foştii colegi.

Reporter: Mai mergeţi la meciuri de volei?

Mihai Slabu: Am fost anul trecut la fete, când a bătut Dinamo pe nişte sârboaice. M-am întâlnit cu fostul meu antrenor Constantin Chiţigoi, care acum e la Rapid, la fete.

Reporter: Era frumoasă viaţa de sportiv?

Mihai Slabu (voce tremurândă): Da, dar m-a costat, pentru că am pierdut familia din cauza asta. A fost o viaţă frumoasă, dar îmi pare rău pentru familie. Când ne urcam pe munte câte trei luni, iar la întoarcere vedeam o babă de 60 de ani spuneam că ce frumoasă e. Dacă aveai performanţe nu aveai probleme pe vremea lui Ceauşescu, acum prea puţin.

Reporter: Cu cine vă înţelegeaţi cel mai bine de la Dinamo?

Mihai Slabu: Cu Mircea Tutovan. E la Mediaş acum. După ce am câştigat CCE în 1981 i s-a propus să rămână afară, dar a refuzat şi s-a dus la Zalău. A primit o casă, căruţă, cal, că asta ceruse el. Mă înţelegeam bine şi cu Gunther Enescu, dar nu am mai dat de el. De un 23 august, când trebuia să defilăm, puneam faianţă la el. Gunther şi Gârleanu făceau cel mai bun blocaj din lume.

Reporter: Care e meciul care v-a rămas întipărit în minte?

Mihai Slabu: În 1975 am ajuns la juniori, în 1979 la tineret şi tot de atunci la echipa mare. În Ungaria, la Zalaegerszeg, când am jucat împotriva Poloniei şi mi-am rupt două degete. Am bătut 3-2, era un meci de calificare pentru Europene în 1978. La întoarcere toată lumea dormea, numai eu nu, pentru că mă dureau degetele şi îmi plăcea geografia, sunt topit după aşa ceva.

Reporter: Aţi avut probleme la Dinamo, cât timp aţi fost jucător?

Mihai Slabu: M-a prins Schreiber cu o fată şi m-a trimis 10 zile în arest. Nu am făcut niciuna, că stăteam acasă. I-am dat locotenentului care răspundea de noi, e actor acum, cinci pachete de Rothmans Internaţional şi stăteam acasă. S-a dus antrenorul la el şi l-a întrebat unde sunt, iar el i-a răspuns că sunt pe teren la instrucţie.

Reporter: De ce v-aţi lăsat de volei?

Mihai Slabu: În 1991 m-am lăsat, pentru că am avut a doua fractură la piciorul stâng. Prima a fost în 1984, înainte de meciul cu CUS Torino am căzut pe piciorul unui coleg. A doua oară, mi-a căzut un capac de fontă de la canal de 125 de kilograme pe picior, degetul mare e terminat. În 2005, l-am rupt a treia oară şi am trei tije de titan în picior şi trei în umăr. Cei de la muncă spun că mă duc la REMAT ca să ia banii pe mine şi să cumpere o maşină.

Reporter: I-am învăţat handbal pe francezi şi spanioli, la volei erau alte naţionale mai slabe decât noi, dar care acum ne-au depăşit?

Mihai Slabu: Înainte, la americani, care acum au luat-o înaintea noastră, jucau patru băieţi şi două fete în aceeaşi echipă. Era un sport de distracţie, iar acum au ajuns mai tari ca noi. În 1981, Argentina a fost la noi în cantonament la Vâlcea, iar în 1983 au ieşit pe locul trei la mondiale. Ei erau ciuca bătăilor. Nicu Sotir a zis să jucăm handbal de încălzire, dar ei au pus mingea jos şi au început cu fotbalul. Nea Nicu Sotir a zis să jucăm fotbal şi i-am snopit în bătaie. Acum ne bat de nu se poate. Au oameni care se duc în Brazilia, în Cuba şi filmează tot. La noi nu are nimeni bani de investiţii. Cine îl mai trimite pe Cornel Oros la specializare în străinătate?!

Reporter: Oltchim Râmnicu Vâlcea s-a calificat în finala Ligii Campionilor la handbal.

Mihai Slabu: Am văzut că joacă cu Viborg. Am auzit că se duce şi Bute la meci, că e verişorul Steluţei Luca, merge cu Hagi. E superb să stai să vezi, dar eu nu pot să stau pe bancă, nu rezist. Eu ţipam în teren la ei, puneam biciul pe ei, iar Tutovan îmi spunea să stau calm.

Reporter: Are Oltchim şanse la Liga Campionilor în meciul cu Viborg?

Mihai Slabu: Eu zic că da. La cum a jucat cu Gyor, are şanse. Doar să nu prindă o zi mai slabă portarul Rădulescu. E păcat, pentru că au muncit. Oricum şi-au atins obiectivul. Au primit 10.000 de euro pentru calificarea în finală, dar pe timpul lui Ceauşescu nu vedeai atâţia bani. Noi am primit 7.000 de lei adunaţi. Câştigam campionatul cu Dinamo fără înfrângere şi câştigam 970 de lei pentru un an de muncă.

Reporter: E o altă atmosferă în meciurile internaţionale sau în cele de cupe europene?

Mihai Slabu: E ceva superb, dacă rezişti să stai în tribune sau pe bancă. Eu doream să joc. E o senzaţie unică atunci când ridici cupa sau când primeşti medaliile. Simţi că toate eforturile de ani de zile au meritat, iar atunci chiar simţi că eşti cel mai bun. E un lucru excepţional că trofeul Ligii Campionilor ajunge în România, să joace cu el pe masă.

Reporter: Aţi fost căsătorit de două ori...

Mihai Slabu: M-am despărţit de prima soţie pentru că stăteam maxim o lună şi jumătate pe an acasă. Am doi copii: Claudiu are 29 de ani, lucrează în Spania, iar Cristina are 22 de ani şi e la facultate în Bucureşti. M-am întâlnit o dată cu ea, nu m-a recunoscut şi i-am zis să îi dea plicul mamei. Am avut un apartament, dar mi l-a luat la divorţ. De atunci fiecare cu viaţa lui.

Reporter: Cu ce vă ocupaţi în prezent?

Mihai Slabu: Am specializarea de lăcătuş şi mecanic de întreţinere şi lucrez la un institut de proiectare. Fumez enorm de mult, cel puţin două pachete jumate pe zi. Eu mor fără ţigară, mai bine nu mai mănânc decât să nu fumez. Am la un butic o datorie de 90 de lei, dar acum mă duc să îmi iau iar. Dacă mă duc la piaţă, îl iau cu 6 lei, dar acolo trebuie să dau, dar aici mă trece pe caiet şi plătesc la salariu.

Reporter: Unde locuiţi acum?

Mihai Slabu: Acum într-un vestiar. Am stat şi lângă o ghenă, eram uşă în uşă cu ea. Apoi am stat în subsolul blocului unde am avut ultimul apartament, până m-au dat afară că îi incomodam, dar mi-au furat tot, doar medaliile, pozele şi ziarele de pe vremuri nu. Am schimbat la un moment dat opt apartamente în doi ani, pentru că primeam repartiţie de la Ministerul de Interne departe de sală şi nu ajungeam la antrenamente. Mai mult m-a costat mutatul.