Video Nadia Comăneci, la Marius Tucă Show: Exerciţiul de 10 de Olimpiada de la Montreal nu a fost perfect

Nadia Comăneci: Exerciţiul de 10 de la Olimpiada de la Montreal nu a fost perfect.

Marius Tucă: “În 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani şi nu apărusem din neant, cât ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre într-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au în spate zeci de ani de muncă până la marea lovitură. În `76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnastă, dar nu mă cunoştea nimeni, nici în Statele Unite, nici în Canada. Bela ştia că nu ne ştia nimeni, nici pe mine nici echipa României. Toată lumea aştepta lucruri mari de la sportivele sovietice şi germane, de la Olga Korbut şi Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o ţărişoara căreia nu îi ştiau nici măcar locul pe hartă. Aşa că Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atenţia asupra fetiţelor sale”.

Marius Tucă: Aţi întârziat în sală, spune că v-aţi făcut programul fără greşeală, crainicul a repetat anunţul, vă chema şi voi aţi spus nu, că nu e cazul. ”Eram, în orice caz, o prezenţă exotică comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de-a dreptul minuscule şi purtam costume identice. Gimnastele din celelalte ţări aveau costume individuale şi treceau de la un aparat la altul. Nu şi noi. Fără un moment de odihnă am evoluat concentrate şi fără greşeală. Când am coborât de pe bârnă antrenorii, celelalte gimnaste şi oficialii, priveau uluiţi. A două zi, fosta echipă necunoscută a României trebuia să se ascundă de ziarişti”. Asta mi s-a părut o strategie absolut incredibilă.

Nadia Comăneci: Era o strategie a lui Bela, bineînţeles pe care noi nu o cunoşteam la momentul respectiv.

Marius Tucă: Nu, păi de unde, că eraţi copii. O să ajungem şi la acel perfect 10. Cum povesteşti tu asta: “Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu -zisă, noi cu părul în coadă de cal şi costume albe că zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o ţară mică, de cine ştie unde. A existat o rumoare generală legată de comportamentul atipic a lui Bela. Deşi majoritatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică şi au favorizat-o, echipa noastră a dominat competiţia, iar când eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urmă rusoaicelor. Nimeni nu ştie când anume intră în istorie, nu există manuale de specialitate în domeniu, care să îţi spună cum să faci faţă momentului, pot să spun doar că este un lucru obişnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia şi amplitudinea aşteptată după care am făcut coborârea. Efectuasem exerciţiul obligatoriu, la fel ca toată lumea, dar în plus cu ”ceva” al Nadiei. La aterizare am făcut un pas aproape imperceptibil, dar ştiam că exerciţiul fusese destul de bun, cu toate acestea, nu fusese perfect”.

Marius Tucă: Deci tu spui despre exerciţiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poţi să îţi permiţi luxul asta?

Nadia Comăneci: Îmi permit, pentru că am făcut acest exerciţiu de mii de ori şi chiar dacă arăta perfect din afară nu a fost extrem de perfect pentru mine, înţelegi? Pentru că una o simţi şi alta arată când te uiţi la el. Dar să ştii că a fost o arbitră care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 şi un 9.90. 9.90 a ieşit, un 10 a ieşit şi au rămas 2 de 10, trebuia să îmi dea 10. Plus, cine era înainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde să te duci, trebuia să te duci undeva.

Nadia Comăneci: Aşa de strâmbă am fost la elementul acela, la acea combinaţie dificilă. A trebuit să ajustez în aer. Este o Danilovă laterală cu flic-flac înapoi, deci eşti lateral, aterizezi aşa şi te duci în spate. Când am plecat în spate eram puţin afară şi a trebuit să ajustez. Când am pus mâna, am fost puţin în afară şi a trebuit să ajustez.
Marius Tucă: Şi tu aia ai simţit-o în momentul ăla...

Nadia Comăneci: Am simţit în aer, am ştiut şi am zis ”Sunt în afară, trebuie să o rezolv între timp”. Dar nu se vede că eu vorbesc cu mine în...

Marius Tucă: Şi la primul exerciţiu, la primul 10 din istoria gimnasticii, ce ziceai? Că? Este un exerciţiu aproape perefect.

Nadia Comăneci: Da, pentru că am făcut o mică, mini, mini săltare care nu a mai contat probabil pentru faptul că acel exerciţiu impus a fost făcut cu foarte multă amplitudine. Era descris, de exemplu, balans mare, da? Ce înseamnă mare? Până aici, da? Eu vreau să îl fac în stând pe mâini, aici amplitudinea trebuie să fie până aici, eu vreau să fac mai mult. Deci am adăugat câte puţin în aşa fel încât să nu... să iasă din descrierea exerciţiului pentru că trebuia să urmeze o anumită ...

Marius Tucă: Dar să aibă acel touch Nadia, cum spuneai mai devreme.

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: De fapt să aibă marca, să aibă stilul Nadia Comăneci. Pentru că asta era. Adică tu ai fi fost cunoscută dintr-un milion de gimnaste ale lumii în momentul în care erai la un aparat pentru că erai tu. Şi nu spun vorbă mare, pur şi simplu aşa era. Deci a fost aproape perfect exerciţiul perfect.

Nadia Comăneci: Aproape perfect.

Marius Tucă: Mai aveai un pic şi erai aproape mulţumită

Nadia Comăneci: Da!

Marius Tucă: ”Ştiam că, după ce ziua de concurs va lua sfârşit, soţii Karoly vor discuta cu mine despre ce a fost bine şi ce a fost rău. Aşa se întâmpla la toate competiţiile. În timp ce făceam încălzirea pentru bârnă pe panoul electronic s-a afişat notă. Un 1. Am continuat să mă încălzesc fără să îmi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exerciţiu”
Marius Tucă: Aici deja mă enervezi, adică tu în continuare erai concentrată! ”Mulţimea încremenise neştiind ce să creadă, nimeni nu ştia ce însemna nota 1.00. Bela, gata de bătaie, întinsese mâinile către arbitre, întrebând ce voia să însemne această notă. O arbitră suedeză i-a arătat 10 degete. Motivul pentru care fusese afişată notă 1.00 era că tabela nu putea să afişeze notă 10, deoarece organizatorii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. Bela a venit lângă mine şi l-am întrebat << Domn` profesor e într-adevăr un 10? >>> Zâmbetul s-a lăţit de la o ureche la cealaltă şi a zis că da! Ti-am spus, ( spui tu dragă prietenă ) cât de greu mă exteriorizez dar atunci am zâmbit cu adevărat şi, când una dintre colege mi-a zis să mă duc să salut publicul, am făcut-o şi pe asta”.

Nadia Comăneci: Da, am făcut-o şi pe asta.

Marius Tucă: ” Saltul Comăneci şi coborârea Comăneci realizate în timpul jocurilor din `76 s-au născut din nenumărate ore de lucru şi din mii de căderi”.

Nadia Comăneci: Dintr-o greşeală, e adevărat.

Marius Tucă: ”Ideea pe care Bela şi eu am avut-o să creem noi elemente nemaivăzute, nemaîntâlnite la jocuri fusese tentantă. Lăsând la o parte acele gânduri, să ştii că acel prim 10 la paralele nu m-a schimbat, colegele de echipă rămăseseră tot prietenele mele, tot surorile mele. Există prea puţină invidie personală deoarece tot ce făceam avea rolul de a ajuta echipa. La final am încheiat cu medalii de aur la paralele şi la bârnă, am fost campioană olimpică absolută, am luat un bronz la sol şi aşa am intrat în legendă”.

Marius Tucă: “Nu au existat apariţii televizate în emisiunile lui David Letterman sau Oprah, nu am pozat pentru vreo coperta de revistă, nu mi-au năvălit pe uşă impresarii, nici măcar nu au bătut la uşă. Am venit, am câştigat, am adus glorie ţării şi am ieşit din scenă cu autobuzul, nu cu limuzina. Simţeam o oarecare mulţumire, dar mă mai aşteptau nenumărate antrenamente şi competiţii. Olimpiada se terminase şi eram îndeajuns de naivă să cred că nu o să mă mai uit niciodată înapoi”.

Nadia Comăneci: Cum nu fac nici acum

După 18 ani, pentru prima dată, jurnalistul Marius Tucă a stat faţă în faţă cu zeiţa de la Montreal, Nadia Comăneci. O ediţie eveniment, prezentată şi de MEDIAFAX, Gândul şi Prosport.