Povestea Cristianei, tânăra care luptă în fiecare zi. La propriu. „Nimic nu te poate schimba. Toate lucrurile care ţi se întâmplă doar potenţează ceea ce există deja în inima ta”

E vorba despre Cristiana „Mongol” Stancu, medaliată la opt sporturi de contact, o luptătoare care, dincolo de ring, ştie să facă la fel de multe ca şi în sala de antrenament: absolventă de teologie, vorbeşte patru limbi străine, printre care şi japoneza, e implicată în proiecte sociale prin care îi sprijină pe românii din diaspora şi, de curând, a debutat şi în cinematografie. Într-o lume a bărbaţilor cu muşchi şi cu pumnii încleştaţi, Cristiana se simte firesc. „Chiar dacă aud că nu e pentru o fată, ce, e pentru un băiat? În ring nu te gândeşti ‘Vai, sunt femeie! Uite, pumnul meu e altfel decât al unui băiat'", spune „Mongol", sportiva care în ringul de luptă i-ar face să se simtă fără apărare şi pe cei mai puternici dintre bărbaţi, scrie Gândul.

„De câte ori ai auzit că sportul de contact nu e pentru femei?”

„De toate dăţile”, răspunde ironic Cristiana Stancu râzând. „Mereu sunt întrebată ‘Dar de ce faci asta, când ai putea să faci orice? Uite, eşti o fată frumoasă şi te-ai mai tuns şi în halul ăsta!’”, explică luptătoarea, spunând că de fiecare dată se amuză atunci când oamenii îi pun astfel de întrebări.

În sala de antrenament Apollo, Cristiana Stancu se simte în largul ei. Se mişcă natural pe suprafaţa de luptă, cu lovituri scurte şi hotărâte, râde, şi în timp ce se încălzeşte îi povesteşte antrenorului ce meciuri a văzut la televizor seara trecută. Astăzi nici nu se mai gândeşte cum ar putea fi viaţa ei fără cele două antrenamente zilnice, pentru că luptele au făcut întotdeauna parte din preocupările sale, de când a intrat pentru prima dată într-o sală de sport, sub îndrumarea tatăului ei, practicant de arte marţiale. Nu s-a gândit de la început că va face o carieră în sport, tocmai pentru că, dincolo de lupte, cărţile îi erau printre cei mai buni prieteni. Mai exact, cele de medicină, pentru că şi acum Cristiana Stancu spune că era convinsă că va deveni medic. Nu visa, nu îşi dorea, nu spera. Ştia.

„Voiam să devin medic. Nu visam, eram sigură că o să devin medic şi de mică, îmi aduc aminte, la bunica mea, că operam dovleceii şi pepenii din grădina bunicii, aşa că medic eram sigură că o să devin”, îşi aminteşte sportiva.

Şi avea toate şansele să şi poarte acum halatul alb, dacă încăpăţânarea ei nu s-ar fi transformat în frustrare în momentul în care, la 18 ani, a fost nevoită să stea prin spitalele din ţară din cauza unor probleme de sănătate. Atunci şi-a dat seama „că meseria de medic devine o dramă atunci când nu este făcută în condiţiile optime”, aşa că a ales să îşi aducă o „contribuţie de om în lumea asta altfel”. Începutul pentru acest „altfel” a însemnat mai întâi Facultatea de Teologie, secţia de Artă Sacră.

Citeşte continuarea pe Gândul.

Citeşte şi: Povestea hotelului deţinut de aceeaşi familie timp de peste 1300 de ani - GALERIE FOTO

Citeşte şi: Povestea pilotului sovietic care a devenit şef de trib indian - GALERIE FOTO

Citeşte şi: Povestea fabuloasă a pictoriţei Medi Dinu, care are 107 ani - VIDEO