Au crescut pe aceeaşi stradă din Pechea, s-au jucat împreună şi au avut trasee asemănătoare până în 1998. Vasile „Vivel” Pavel a fost mai întâi camaradul de „bătut mingea” al lui Bute, apoi colegul lui de sală şi, mai târziu, umărul pe care Lucian a plâns atunci când a pierdut, controversat, meciul de selecţie cu Dorel Simion, dinaintea Olimpiadei de la Sydney (2000). ProSport l-a descoperit în Italia, la Torino, pe cel care i-a transmis actualului campion mondial de la profesionişti dragostea pentru „nobila artă”.
„I-am spus «Schilodul»”
Vasile Pavel povesteşte: „Eu am început boxul în 1994, cu maistrul Felix Păun. Pe Lucian îl ştiam de mic, am crescut la două case de el, pe strada Muncii, colţ cu Vânătorului. Cel mai des ne întâlneam la fotbal, unde el era printre cei mai buni. Prin 1995, l-am convins să vină şi el la sală. La început, nici părinţii mei, nici ai lui nu ştiau că suntem boxeri. Credeau să mergem să jucăm fotbal”. „Vivel” rememorează, uşor amuzat, primul contact cu boxul al celui care acum pare un pachet de muşchi: „Era atât de slab, încât i-am spus «Schilodul». Prima categorie, cea mai de jos, era 45 de kilograme, dar el avea mult mai puţin. L-am pus la îngrăşat, dar tot nu s-a apropiat de limită. Nu i-a plăcut boxul de prima dată, dar apoi a crescut într-o zi cât alţii în trei”.
Deplasări cu Miţa, Dacia antrenorului
Împreună au plecat şi la primul campionat naţional. „Am câştigat faza zonală la Tulcea, iar mai apoi am plecat la finala de juniori de la Bucureşti. El a cucerit argintul, iar eu bronzul. A fost mare sărbătoare”, punctează Pavel. Au urmat alte competiţii la amatori, alte medalii. „În 1998, eu am luat ultima medalie, bronz la tineret. M-a învins Claudiu Râşco în semifinale. Şi acolo am plecat tot cu Dacia veche a maistrului Felix Păun, Miţa îi pusese numele. În acel an ni s-au despărţit şi drumurile. El a plecat la Sighet, la Lauruc, eu am trecut la profesionişti”.
Citeşte continuarea materialului despre Bute pe www.prosport.ro