PROSPORT | În vremea Simonei

Aşa fac mereu. Îmi propun să-mi iau câte ceva din fiecare oraş în care mă poartă vântul competiţiilor, dar amân. Amân până uit. Uit şi de mine uneori. Atunci când nu-mi iese jocul. Ştiu. Mă consum mult. Ca şi la ediţia asta de Australian Open. Nici prin cap nu-mi trecea să nu trec de sferturi, dar aşa a fost să fie. Am fost consecventă cu Kathleen pe lovitura de dreapta, am dat dovadă de agresivitate cuplată cu control. Dar reverul! Din nou n-a fost solid. Nu-mi dau seama. Cum.? Când? Şi tot aşa mă întorc la ai mei. Spunându-le că încă nu pot să pătrund în Top 20. Sunt acolo. Pe acolo. 21, 23, iar 21. Ştiu, sunt satisfacţii. Şi materiale. Şi toată lumea-mi spune: “Ai doar 18 ani! Ai o carieră în faţă! Ai răbdare”. Bla, bla, bla.

Acum vreo 10 ani, Simona, Sorana, Monica, Irina câştigau ceva, dar azi premiile sunt duble. Şi nu ştiu cum suportau drumurile astea prin 2017-2018. La ce viteză au avioanele în ziua de azi.... Azi, 24 ianuarie 2028. Mai sunt câteva zile şi-mi fac majoratul. Parcă acum stăteam în cumpănă: să mai fac sau să mă las? Acum 10 ani. Mi se derulează toate imaginile cu încetinitorul pe retină.

Poate adorm. Sper să nu danseze avionul ăsta...

....Aveam 8 ani şi-mi pierdursem puterea de a visa. Şi parcă mă doare mâna şi-acum de la greutatea rachetei. Acum parcă e mai uşoară ca greutatea sufletului. Dar atunci! Căram un termobag mai mare ca mine printr-un tramvai care se se tot lăsa aşteptat sau prin 331. Tata îşi luase un al doilea job şi se ducea la serviciul lui obişnuit cu ochii umflaţi de somn. Ca un automat.

Atunci am hotărât să mă duc singură la antrenamente. Şi să trag. Mai tare. Şi mai tare! Până la epuizare!

Eram aproape 20 de fete în grupă. Şi peste 200 în toată ţara, din anul meu. Mă apasă şi acum cuvintele pe care un maestru emerit al sportului i le-a şoptit lui tata cât s-audă un vestiar întreg: “N-o să ajungă, mă, fata ta! Face şi ea câţiva ani, ca să prindă curaj, să se dezvolte. Atât!”. Cu o şi mai mare ambiţie îmi spălam şosetele albe Head de cărămiziul impregnat în ţesătură. Şi mai tare loveam mingea de perete a doua zi. Mai contează acum o clipă de durere în comparaţie cu o carieră plină de zbuciumul ăsta cu care mă hrănesc zi de zi?

Erau anii în care 70.000 de români manifestau sub un cer plumburiu de la Piaţa Victoriei spre Casa Poporului. Erau anii în care baza din Parcul cu Platani devenise mărul discordiei între guvernatorul BNR şi guvernatorii tenisului românesc: Ţiriac şi Năstase. Erau anii în care Simona Halep domina tenisul mondial. Meciurile ei le am stocate şi acum în memoria unui Samsung S8 prăfuit.

Era anul în care am comis prima mare prostie din viaţa mea. Am minţit-o pe mama. I-am spus să mă trezească dimineaţa, dar m-am furişat sub plapumă. Mi-am deschis o veioză cu lumină gălbuie şi am făcut noapte albă. Aproape patru ore am trăit la intensitate maximă schimburile lungi, intense, din meciul Simonei cu Lauren Davis. Parcă am visat împreună. Parcă am murit şi am înviat împreună.

Nici n-a mai contat că a doua zi, la antrenamente, am lovit mingea cu paleta de prins fluturi. Sau am mânuit stiloul, la română, cu o tragică neîndemânare. A fost noaptea în care am ştiut ce vreau de la viaţă. A fost turneul în care Simona m-a câştigat. Pe mine şi pe alte mogâldeţe ca mine. Ce-mi mai amintesc? După victoria cu Pliskova, din sferturi, 6-3, 6-2, cu revenirea fantastică din primul set, am dat bairam la McDonald’s şi am postat pe facebook toată ziua. Şi toată noaptea.

Acum mă simt bine. Mă bucur că le pot face alor mei bucurii mărunte. Mă bucur când românii mei îmi scriu, mă laudă când trebuie să fiu lăudată, dar mă şi ceartă când merit să fiu criticată. Am încă fluctuaţii în joc. La 36 de ani, Simona pune într-un discurs, în faţa puştilor de la academia ei, toată ştiinţa adunată în carieră. Uneori, îmi mai trimite câte un mesaj.

Cred că începem să aterizăm.

Şi mă mai bucură ceva. Atunci când sunt pusă de ziarişti să pescuiesc în apele trecutului şi să le explic când şi de ce m-am apucat de tenis, le răspund simplu. M-am apucat şi m-am autoconvins că trebuie să fac tenis...

... În vremea Simonei.

Andru Nenciu este Redactor-şef al PROSPORT