România - Olanda 20-24, în finala mică a Campionatului European de handbal feminin

Naţionala feminină a ajuns până la capăt la Paris. Nu a fost să fie finala mare, cea pe care şi-a imaginat-o Ambros Martin şi poate şi cei mai optimişti suporteri, însă nici o finală mică nu a fost de neglijat. În istoria competiţiei, România a mai ajuns doar în alte două situaţii într-o astfel de postură, în 2000, chiar la turneul de casă, şi în 2010, în Danemarca. Doar acum 8 ani, tricolorele au reuşit să urce şi pe podium, după o luptă fantastică în compania ţării gazde. Aşadar, din punct de vedere statistic, partida revanşă cu Olanda putea să însemne egalarea celei mai bune performanţe la Euro. A fost însă doar un obiectiv secundar, pentru că urcarea pe podium la Paris a rămas marele vis al echipei naţionale, chiar şi după accidentarea Cristinei Neagu.

Atât România, cât şi Olanda au ajuns la ora meciului de „bronz” cu multe răni. Prima reprezentativă şi-a pierdut căpitanul. Selecţionata condusă de Helle Thomsen nu a avut de „suferit” la acelaşi nivel, dar nu au fost de neglijat nici absenţele din tabăra adversară, Martine Smeets şi Jessy Kramer, motiv pentru care batavele au fost cu o jucătoare mai puţin pe banca tehnică.

România a fost rănită şi la propriu şi la figurat, după cum a arătat prima repriză. Echipa a avut voinţă, dar nu şi putinţă. Defensiva a ţinut cât a putut în primele minute ale jocului, dar nivelul de încredere a scăzut de la un atac la altul, acolo unde lucrurile au arătat destul de alarmant. Şapte greşeli, lipsă de clarviziune şi un procentaj de 32 la sută la aruncările la poartă. Echipa a tras telefonat, fără forţă, nu a reuşit să păcălească absolut deloc portarul advers. Procentajele liniei de 9 metri au fost şi mai scăzute – 29%, reuşind să înscrie 3 goluri din cele 14 şuturi.

Pe fondul unui joc apatic şi lent în atac, a unei echipei care a arătat învinsă, Olanda a profitat şi s-a desprins pe tabela de marcaj. Nici batavele nu au jucat extraordinar, ba chiar au ratat trei din cele cinci contraatacuri, au comis şi alte greşeli, dar au reuşit totuşi să fructifice jumătate din ocaziile avute, motiv pentru care la cabine au plecat cu un avantaj destul de consistent, 15-8.

În partea secundă. România a intrat la fel de apatică, iar primul gol l-a marcat abia în minutul 36, prin Ardean, pe contraatac, când adversarele aveau deja un avantaj un avantaj de 8 goluri.

Scorul le-a relaxat foarte mult pe batave, motiv pentru care au rezultat câteva minute de confuzie pe teren, cu multe greşeli. Extremele tricolore, Ardean şi Chiper, au început să fie mai vizibile, iar diferenţa s-a mai strâns 11-16, minutul 38. Motiv pentru Helle Thomsen să întrerupă jocul cu un time-out. Olanda a evitat o cădere abruptă, a readus cele mai importante jucătoare în teren, iar după alte cinci minute a reuşit să refacă diferenţa de 8 goluri, 20-12.

Într-un moment în care totul părea încheiat, România a reuşit să se ridice şi să salveze impresia artistică în finala mică. Denisa Dedu a început să apere fenomenal, a urcat la peste 40 la sută, au apărut şi golurile uşoare, astfel că tricolorele au căpătat aplomb cu Zamfirescu şi Ardean în prim-plan şi au aprins partida pe final. La scorul de 20-23, naţionala a ratat patru atacuri să revină şi mai mult pe tabelă, până la urmă a marcat Olanda şi a scăpat în învingătoare.

Romţnia termină pe locul 4 la Europene, o performanţă care nu poate fi trecută cu vederea. Ceva din sufletul echipei s-a rupt însă la meciul cu Ungaria, când liderul Cristina Neagu s-a accidentat.

România – Olanda 20-24 (8-15)

Dedu, Dumanska - portari; Udriştioiu, Geiger 2, Buceschi 2, Perianu 2, Laslo 2, Ardean Elisei 6, Pintea 1, Florică, Raţiu, Băcăoanu, Zamfirescu 2, Chiper 3, Dragut, Bazaliu. Antrenor: Ambros Martin

Duijndam, Wester - portari; Van der Heijden 1, Bont 1, Abbingh 4, Knippenborg, Amega, Visser, Groot 5, Dulfer 1, Freriks, Smits 1, Rozemalen, Malestein 4, Polman 7. Antrenor: Helle Thomsen