De ce căscăm şi de ce e căscatul contagios?

Căscatul este un reflex întâlnit la oameni şi animale deopotrivă, care constă în inhalarea aerului şi întinderea timpanelor, simultan, urmate de o expiraţie puternică. Oamenii încep să caşte încă de când se află în pântece şi asociază, în general, acţiunea cu oboseala, somnul sau plictiseala. Deşi, probabil, sunt mai mulţi factori cate determină această reacţie, nu există încă o explicaţie universal acceptată care să clarifice de ce căscăm.

Primele studii indicau faptul că reflexul ar fi un răspuns la nivelul crescut de dioxid de carbon din sânge, atunci când corpul are nevoie de un aport de oxigen, care ar justifica inspiraţia profundă, sau de eliminarea dioxidului de carbon, printr-o expiraţie puternică. Experimentele ulterioare au demonstrat însă, că mediile cu un nivel scăzut de dioxid de carbon sau administrarea de oxigen subiecţilor nu influenţează nevoia de a căsca.

Cea mai recentă teorie susţine că rolul căscatului ar fi termo-reglator. Mai exact, temperatura ridicată, care apare natural în condiţii de oboseală, suprasolicitarea sau la trecerea dintr-o stare în alta duce la încetinirea proceselor cerebrale. Inspiraţia puternică, urmată de expiraţie duce la răcirea creierului şi reglarea temperaturii. Aceasta ar fi explicaţia pentru care oamenii cască atunci când se trezesc şi îşi încep ziua, trecând dintr-o stare în alta, atunci când sunt obosiţi sau înaintea unor experienţe solicitante. Experimentele dovedesc că studenţii cască înaintea examenelor, la fel ca şi paraşutiştii, înaintea salturilor. Alte explicaţii care ar explica de ce căscăm variază, de la dorinţa de a dezmorţi muşchii feţei şi ai limbii, până la nevoia de a rămâne în stare de alertă.

Deşi contagiozitatea căscatului a fost observată din cele mai vechi timpuri, Erasmus din Rotterdam consemnând, în 1508, că "un om care cască îi determină şi pe alţii să caşte", nu există o explicaţie clară a acestui fenomen. Până de curând, se credea că factorul principal care determină contagiozitatea căscatului este empatia. Această explicaţie este sprijinită mai ales de faptul că această reacţie apare în jurul vârstei de patru ani, atunci când se formează primele legături puternice şi apar primele semne de empatie, dar şi de faptul că cei care suferă de tulburări din spectrul autismului, care afectează capacitatea de a empatiza cu cei din jur, nu par să fie influenţaţi de alte persoane care cască. 

Un studiu publicat anul acesta pare să indice însă că factorul principal care determină contagiozitatea căscatului este vârsta, nu empatia, aşa cum se credea până de curând, relatează Huffington Post. Studiul a implicat 328 de persoane care au urmărit un videoclip de trei minute în care erau prezentate persoane care căscau. 222 dintre cei care au participat la experiment au căscat cel puţin o dată în timpul clipului video, unii dintre ei căscând de până la 15 ori. Oamenii de ştiinţă au ţinut cont de gradul de oboseală şi de nivelul de cunoaştere şi emoţie al fiecăruia, dar şi de vârsta subiecţilor şi au ajuns la concluzia că empatia şi inteligenţa nu au o importanţă prea mare în a determina indivizii să caşte.

În schimb, mai mult de 80% dintre persoanele sub 25 de ani au căscat în mod contagios, în timp ce doar 60% dintre persoanele cu o vârstă între 25 şi 49 au reacţionat la stimuli şi abia 41% dintre cei care aveau peste 49 de ani au fost influenţaţi. Totuşi, vârsta nu este factorul principal care determină contagiozitatea, aceasta fiind responsabilă pentru o diferenţă de doar 8% în felul în care subiecţii au răspuns la stimuli. "Vârsta a fost cel mai important element de predicţie a reacţiei celor implicaţi, dar nici aceasta nu a fost atât de semnificativă, în ansamblu", spune Elizabeth Cirulli, autoarea studiului. "Marea majoritate a variaţiilor care determină contagiozitatea subiecţilor a rămas neexplicată", adaugă cercetătoarea.