În adâncurile Pământului se află "blobi" de mărimea continentelor

Sunt printre cele mai mari structuri fizice de pe planetă – şi sunt un mister total.
 
În adâncurile planetei noastre există două tărâmuri ce seamănă cu iadul biblic, afirmă un studiu de pe BBC.

Cu corpuri întinse, amorfe de mărimea continentelor, se crede că aceste ciudăţenii îşi petrec timpul la pândă pentru ca mâncarea să le plouă în gură – apoi pur şi simplu, să le înghită. 

Dar habitatul lor natural este chiar mai neobişnuit decât dieta lor. Ar putea fi descris ca fiind „stâncos” – peste tot, există minerale exotice în nuanţe şi forme necunoscute. Altfel, este destul de sterp, cu excepţia unei mări strălucitoare aflate la distanţă, una atât de mare, încât reţine la fel de multă apă cât toate oceanele Pământului la un loc .

„Vremea” este aceeaşi în fiecare zi:  temperaturi de 1827 grade Celsius în zone de înaltă presiune.

Atomii devin deformaţi şi chiar şi cele mai cunoscute materiale încep să se comporte în mod ireal şi excentric.

Roca este flexibilă ca plasticul, în timp ce oxigenul acţionează ca un metal 

Dar acest tărâm al minunilor nu este o planetă extraterestră,  iar bloburile nu sunt animale bizare. Este, de fapt, Pământul însuşi – doar foarte, foarte adânc sub scoarţa terestră. 

Decorul în cauză este mantaua inferioară, stratul de rocă care se află chiar deasupra centrului Pământului (nucleul).

Această masă în mare parte solidă este o altă lume, un loc care este învolburat şi pătat cu un caleidoscop de cristale, de la diamante cu o greutate de  aproximativ un cvadrilion de tone, la mineralele sunt atât de evazive încât că nu pot exista la suprafaţă.

Într-adevăr, cele mai abundente roci din acest strat, bridgmanit şi davemaoit, sunt în mare parte misterioase pentru oamenii de ştiinţă. Au nevoie de presiuni înalte şi unice pentru interiorul planetei  ca să se dezvolte şi se sparg dacă sunt aduşi în propriul nostru tărâm – echivalentele geologice ale  peştilor bizari de adâncimile oceanelor care se topesc atunci când sunt scoşi  din fundul mării.

Aceste minerale evazive pot fi văzute numai în forma lor naturală atunci când sunt prinse în diamantele aduse la suprafaţă. Chiar şi atunci, cum ar arăta de fapt aceste cristale în adâncul Pământului este imposibil de prezis, deoarece proprietăţile lor fizice sunt atât de modificate de presiunile sub care există de obicei.

Între timp, „oceanul” îndepărtat nu conţine nicio picătură de lichid. În schimb, este făcut din apă prinsă în olivina minerală, care reprezintă mai mult de 50% din mantaua superioară. La niveluri mai profunde, se transformă în cristale de ringwoodit albastru indigo . 

„La aceste adâncimi, chimia se schimbă total...”

....spune Vedran Lekić, profesor de geologie la Universitatea din Maryland din SUA. „Există unele minerale care ar deveni mai transparente”, spune el.

Cu toate acestea, „bloburile” din adâncimea Pământului sunt cele care îi captivează în prezent pe geologii de pe toată planeta. 

Blobul african şi blobul din Pacific

Structurile au lăţimea de mii de kilometri şi ocupă 6% din volumul întregii planete. Estimările înălţimii lor variază, dar unul găsit sub Africa şi cunoscut   numele de „Tuzo”, are o înălţime de până la 800 km, echivalentul a aproximativ 90 de munţi ca Everest, stivuiţi unul peste altul.

Al doilea – „Jason”, sub Pacific, s-ar putea extinde cu 1.800 km  în sus, cât  203 Everesturi. Formele lor  sunt modelate în jurul miezului Pământului ca două amibe care se agăţă de un fir de praf.

În mod esenţial, înţelegerea bloburilor ar putea ajuta la dezlegarea unora dintre cele mai durabile mistere ale geologiei, cum ar fi modul în care s-a format Pământul, soarta finală a planetei „fantomă” Theia care s-a ciocnit de planeta noastră şi a dus la formarea Lunii,  şi prezenţa inexplicabilă a vulcanilor în anumite locaţii de pe glob. Ele pot chiar să arunce lumină asupra modurilor în care Pământul se va schimba în următoarele milenii.

Sovieticii au vrut să cerceteze iadul 

În 1970, Uniunea Sovietică s-a angajat în ceea ce a fost, probabil, unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de explorare din istoria omenirii.

Sovieticii au încercat să foreze cât mai departe posibil în scoarţa terestră. 

Până în august 1994, forajul Kola Superdeep, amplasat în mijlocul unei întinderi sumbre de tundra arctică din nord-estul Rusiei, a atins adâncimi uluitoare – întinzându-se la aproximativ 12.260 m sub pământ. Dar apoi burghiul s-a blocat.

Când au început, echipa care conduce proiectul a făcut predicţii despre ceea ce se aşteptau să găsească – în special că va creşte temperatura cu un grad la fiecare 100 metri  parcuşi spre centrul său. Dar curând a devenit clar că nu a fost cazul – la mijlocul anilor 1980, când au ajuns la 10 km, erau deja 180 Celsius, aproape dublu faţă de cele aşteptate.

În aceste condiţii extreme, granitul a încetat în cele din urmă să mai fie forabil – se comportă mai mult ca plasticul decât ca rocă. Experimentul a fost oprit şi nimeni nu a reuşit să treacă pragul crustei până în prezent. Singurul indiciu rămas al existenţei forajului Kola este un capac de metal ruginit, înfipt în pământ.

„Ştim într-adevăr mult mai puţin despre mantaua Pământului decât despre spaţiul cosmic”, a afirmat Bernhard Steinberger, cercetător în geodinamică la Universitatea din Oslo, Norvegia.