NASA: Planeta Marte era acoperită în trecut de un ocean mai mare decât Oceanul Arctic

Deşi ştiau de multă vreme că Marte nu a fost întotdeauna o planetă roşie acoperită de praf, oamenii de ştiinţă americani spun că nu se aşteptau la o astfel de descoperire. Analizând atmosfera planetei, savanţii de la NASA au ajuns la o concluzie uimitoare: protrivit tuturor probabilităţilor, Marte ar fi găzduit în trecut un ocean vast, un mediu ideal pentru a susţine potenţiale forme de viaţă.

Epoca asociată cu această particularitate geomorfologică din trecutul planetei Marte corespunde unei perioade care a avut loc în urmă cu 4,3 milioane de ani. În acea perioadă, Marte era încă o planetă tânără. Mediul ei deosebit de umed conţinea pe atunci suficient de multă apă pentru a forma un ocean ce acoperea jumătate din emisfera nordică şi avea o adâncime medie de 137 de metri. Anumite zone puteau să depăşească adâncimea de 1,6 kilometri, potrivit estimările oamenilor de ştiinţă.

De atunci, planeta roşie şi-a schimbat complet înfăţişarea. De-a lungul timpului, 87% din apa ei s-a evaporat în spaţiu. Pentru a ajunge la o astfel de estimare, astronomii au căutat în atmosfera marţiană doi izotopi ai apei: forma familiară, H2O, şi forma "semi-grea", prezentă în stare naturală sub forma HDO, cu un atom de deuteriu.

Analiza a fost realizată pe parcursul a şase ani - trei ani marţieni - prin combinarea datelor transmise de telescopul cu infraroşu Keck 2 operate de NASA, situat în Hawaii, cu datele recoltate de Very Large Telescope operat de Observatorul european austral (ESO) din Chile. În studiul lor, savanţii au măsurat raportul dintre HDO şi H2O, cu scopul de a deduce cantitatea de apă care s-a evaporat în spaţiu.

Într-adevăr, întrucât forma HDO este mai grea decât molecula clasică, ea are o tendinţă mai puţin pronunţată de a se pierde în spaţiu prin evaporare. În sens contrar, ea este mai uşor de captat în ciclul apei de pe Marte. Astfel, "cu cât planeta pierde mai multă apă, cu atât raportul dintre HDO şi H2O din apa rămasă este mai mare", a explicat ESO într-un comunicat.

"Studiul nostru furnizează o estimare solidă a cantităţii de apă prezentă în trecut pe Marte, dedusă din cantitatea pierdută în spaţiu", a declarat Geronimo Villanueva, cercetător la Goddard Space Flight Center, administrat de NASA, care a participat la acest studiu, publicat în revista Science.

Rezultatele arată că apa atmosferică din regiunile aflate în apropiere de cei doi poli marţieni era de şapte ori mai bogată îm HDO în comparaţie cu apa din oceanele terestre. Acest fapt înseamnă că Marte trebuie să fi pierdut un volum de apă de 6,5 ori mai mare decât apa aflată în prezent în calotele polare, pentru a ajunge la un astfel de nivel de îmbogăţire în HDO. De fapt, străvechiul ocean marţian ar fi putut să conţină aproximativ 20 milioane de kilometri cubi de apă. Ţinând cont de cunoştinţele despre geologia lui Marte, acel ocean ar fi putut să se afle în câmpiile din nord, unde ar fi putut să acopere 19% din planetă, adică aproape jumătate din emisfera nordică a planetei.

Cu titlu de comparaţie, Oceanul Atlantic acoperă în prezent 17% din suprafaţa Terrei. Această descoperire vine în sprijinul teoriei potrivit căreia Marte ar fi fost în trecutul ei un potenţial rezervor de viaţă, chiar dacă nicio dovadă tangibilă în acest sen nu a fost identificată până în prezent. "Dacă planeta Marte a pierdut într-adevăr acea cantitate de apă, este foarte probabil ca ea să fi rămas umedă, deci locuibilă, pentru o perioadă mai îndelungată decât se estimase anterior", a declarat Michael Mumma, coautor al studiului.

Totuşi, Marte ar fi putut să fi avut o cantitate şi mai mare de apă, iar o parte din aceasta s-ar fi infiltrat sub scoarţă. Acesta este motivul pentru care cercetătorii de la NASA continuă să efectueze analize in situ, în căutarea unor eventuale surse de apă subterană pe planeta roşie.