O nouă extincţie în masă care a avut loc în trecutul îndepărtat al Terrei, identificată de geologi

Pe parcursul ultimilor 450 de milioane de ani, viaţa de pe Terra a fost devastată de cinci extincţii în masă, recunoscute în mod oficial de oamenii de ştiinţă. În prezent, geologii dintr-o echipă internaţională de oameni de ştiinţă au propus adăugarea pe această listă a celei de-a şasea extincţii, informează bbc.com.

Savanţii consideră că au adunat suficient de multe dovezi pentru a "promova" evenimentul din Capitanian la rangul de extincţie în masă.

Fenomenul s-a produs în urmă cu aproximativ 262 de milioane de ani.

Oamenii de ştiinţă britanici au propus includerea extincţiei din Capitanian, o subdiviziune a perioadei geologice Permian Mijlociu, alături de "cele cinci mari" - cele cinci extincţii în masă cunoscute.

Studiul, coordonat de profesorul David Bond, de la Universitatea Hull, a fost publicat în Geological Society of America Bulletin.

Statutul evenimentului din Capitanian este controversat, deoarece foarte puţine lucruri au fost aflate după descoperirea sa în urmă cu 20 de ani. Cele mai multe dintre studiile existente au la bază dovezi descoperite în regiuni tropicale.

Controversele sunt sporite şi de extincţia din Permianul târziu, cea mai gravă din istoria geologică a Terrei. Produsă în urmă cu 250 de milioane de ani, evenimentul, cunoscut în literatura de specialitate de limbă engleză sub denumirea "Great Dying", a condus la dispariţia a 96% dintre toate speciile de pe planeta noastră.

Întrucât extincţia din Permianul târziu s-a produs la doar 12 milioane de ani după extincţia din Capitanian, geologilor le-a fost foarte greu să determine dacă aceste evenimente au fost distincte sau a fost vorba despre unul singur.

Pentru a demonstra că extincţia din Capitanian a fost un eveniment distinct, catastrofal şi global, profesorul David Bond avea nevoie să găsească dovezi în alte regiuni ale planetei.

De aceea, el a mers pe Spitsbergen, o insulă aflată la o distanţă de 890 de kilometri de Norvegia continentală.

Geologii au organizat trei expediţii pe această insulă, între 2011 şi 2013, de fiecare dată în luna iulie, când se înregistrează 24 de ore de lumină în fiecare zi, iar condiţiile meteorologice sunt mai blânde.

Destinaţia echipei sale a fost Kapp Starostin, o formaţiune de straturi de rocă cu o grosime în anumite locuri de peste 400 de metri şi care au fost formate în Permian.

La început, savanţii au dorit să verifice dacă acele straturi străvechi corespund datelor existente extrase de la tropice.

Analizele cu carbon şi cu izotopi de stronţiu, alături de măsurătorile concentraţiilor de metale şi de tipare de polaritate magnetică prezente în acele roci au confirmat faptul că straturile de roci norvegiene au avut o evoluţie ce a fost corelată cu aceea urmată de rocile din regiunile tropicale.

Apoi, savanţii au examinat fosile de brahiopode şi moluşte bivalve - primele seamănă cu ultimele, dar, făcând parte din încrengături diferite, evoluţiile lor nu fost înrudite. Epoca de dinainte de extincţia din Capitanian a fost dominată de brahiopode.

La mijlocul stratului din Capitanian, volumul de brahiopode scade dramatic: 87% din totalul speciilor au dispărut în câteva zeci de mii de ani - o perioadă de timp extrem de scurtă la scară geologică.

Un eveniment catastrofal a avut loc. Profesorul David Bond crede că extincţia a fost determinată de erupţia din Emeishan Traps, o regiune aflată în actuala provincie Sichuan din sud-vestul Chinei.

Erupţiile vulcanice au eliberat în atmosferă cantităţi uriaşe de dioxid de carbob, care a dus la acidificarea oceanelor. Epuizarea oxigenului de pe fundul mărilor şi oceanelor ar fi putut juca şi ea un anumit rol.

Apoi, cercetătorii au observat că în straturile de roci mai recente au reapărut noi specii de brahiopode şi de moluşte bivalve. Era de după extincţia din Capitanian s-a modificat, nemaifiind dominată de brahiopode, ci de moluşte bivalve.

Însă, după doar câteva milioane de ani, şi acele specii noi au dispărut, în urma unei alte extincţii. Acel eveniment, extincţia din Permianul târziu, reprezentată prin propriul strat de roci, a devastat întreaga planetă.

Autorii afirmă că studiul lor a demonstrat faptul că extincţia din Capitanian a lăsat urme uşor de observat, atât la latitudinile tropicale, cât şi la cele nordice.

După părerea lor, extincţia din Capitanian nu a fost o "criză regională", ci un fenomen global şi, din acest motiv, merită să deţină statutul de "extincţie în masă".