Sistemul solar are forma unui ou

Lansată în 1977, sonda Agenţiei spaţiale americane (NASA), Voyager 2, a atins, în vara anului trecut, de mai mai multe ori, "şocul terminal", la zeci de miliarde de kilometri de Pământ, acolo unde vânturile solare sunt brusc încetinite, trecând de la viteze supersonice la viteze subsonice.

Şocul poate fi comparat cu întâlnirea dintre un flux de apă centrifugată de la un robinet la suprafaţa unui lighean şi refluxul de apă acumulată pe marginile acestuia, potrivit lui Randy Jokipii, astronom la Universitatea din Arizona, care prezintă o serie de articole consacrate de revista Nature noilor informaţii despre limitele sistemului solar.

Dincolo de "şocul terminal", influenţa vânturilor solare se diminuează, după care dispare, la nivelul heliopauzei, care marchează limita exterioară a sistemului nostru solar.

Sistemul solar, învelit într-o bulă gigantică, numită heliosferă, care se întinde dincolo de orbita lui Pluto, are o coadă despre care nu există multe informaţii, care ar avea o lungime de 130 - 150 de ori mai mare decât distanţa de la Pământ la Soare (de ordinul a 20 de miliarde de kilometri), a precizat Jokipii.

Sonda Voyager 1 a atins deja "şocul terminal" în decembrie 2004, însă nu dispunea de instrumentele necesare pentru măsurarea directă a vitezei, densităţii şi temperaturilor vânturilor solare.

Voyager 1 a atins acest "zid al sunetului" vânturilor solare cu 1,5 miliarde de kilometri mai aproape de Pământ decât Voyager 2, fapt care a permis astronomilor să concluzioneze că sistemul solar este departe de a fi perfect rotund.

Pe partea aplatizată, "oul" este supus unui bombardament constant de particule de gaze interstelare, mult mai puţin dense decât vânturile solare, care sunt şi ele expuse câmpurilor magnetice ale stelelor din vecinătatea lor.

Voyager 2 a măsurat dincolo de "şocul terminal" o temperatură mai ridicată decât se aşteptau cercetătorii, "care indică probabil un transfer de energie particulelor razelor cosmice (interstelare) ce au fost accelerate de şoc", potrivit unui comunicat al Jet Propulsion Laboratory al NASA, din California, care se ocupă de sondele Voyager.

Cele două sonde, singurele construite de oameni şi aflate la o distanţă atât de mare de Pământ - de care se îndepărtează la o viteză de 17 kilometri pe secundă -, vor rămâne în deceniile următoare singurele surse de informaţie de la faţa locului despre limitele sistemului solar.

Mai aproape de noi, satelitul Ibex, a cărui lansare este prevăzută pe 5 octombrie, va completa observaţiile datorită unei orbite de 325.000 de kilometri a planetei noastre, care îi va permite să fie eliberat de influenţele magnetosferei terestre.