STUDIU - Mumificarea, crionica şi transferul conştiinţei în computere nu pot salva oamenii de la moarte

Egiptenii erau mumificaţi după moarte. Ei credeau că numai aşa vor avea viaţă de după moarte 

Acum 3000-4000 ani, trupurile egiptenilor, de la meşteşugari la faraoni, erau mumificate. Egiptenii credeau că  mumificarea trupurilor de după moarte era un pas important pentru ca sufletele lor să trăiască bine în viaţa de apoi. S-a format o adevarată ierarhie culturală ce a  condus la crearea de morminte elaborate şi la metode mai sofisticate de îmbălsămare. 

Creierul era îndepărtat - preoţii băgau un cârlig în nasul decedatului pentru a lichefia creierul, şi conţinutul era stors, iar apoi, craniul era umplut cu răşină. Preotul trecea apoi la procesul de disecţie - erau efectuate incizii prin care erau scoase plămânii, ficatul, stomacul şi intestinele, şi erau băgate în sare şi ulterior, introduse în vase canopice. Inima era păstrată în trupul decedatului, fiind considerat cel mai important organ. 

Trupul decedatului era băgat între 35 şi 70 zile în natron (un amestec alcătuit din sare, carbonat de sodiu şi bicarbonat de sodiu) pentru a elimina toată apa din corp. 

Corpul, fiind deshidratat, era spălat, uns cu ulei şi înfăşurat cu fâşii din pânză de in, apoi era băgat într-un sarcofag cu amulete în formă de scarabei pe care erau inscripţionate versete magine pentru ca spiritul să fie protejat în viaţa de apoi de demoni, dar mai ales, să-i confere imunitate la Judecată de Apoi, chiar dacă acesta ar însemna să mintă că a dus o viaţă neprihănită. Până la urmă, religia egipteană antică nu era la fel de etică ca religia creştină sau ca cea iudaică. 

Defunctul era înormântat cu toate obiectele sale preferate - mobilier, bijuterii, arme, unelte, haine, caleaşca,  chiar şi cu alimente precum pâine conservată, miere, seminţe de pepene verde, chiar şi vin, pentru a avea ce să mănânce în viaţa de apoi. Alături de el erau mumificate şi animalele sale precum câinii sau pisicile. Foarte importanţi erau Ushabti, statuetele ce reprezentau străjerii sau servitorii defunctului pentru munca manuală în viaţa de apoi. 

Faraonii, nobilii şi preoţii îşi permiteau să poarte măşti din aur şi sarcofage bine meşteşugărite şi frumos decorate, iar pereţii mormintelor acestora erau pictate cu portretele acestora şi ale zeilor, şi cu inscripţii magice care conţineau blesteme la adresa celor care le perturbau somnul de veci şi îndrăzneau să le fure avuţia. 

După ce trupul a fost mumificat şi băgat în mormânt, sufletul defunctului se ducea în Infern. 

La Judecata de Apoi, asistau zeii Anubis, Toth şi Osiris,  şi  inima defunctului era cântărită pe o balanţă cu pana zeiţei Ma'ath. Dacă defunctul a dus o viaţă materială plină de păcate şi inima era impură, şi mai grea decât pana zeiţei Ma'ath, aceasta era devorată de Ammit, un monstru cu cap de crocodil şi cu picioare de leu şi hipopotam, iar sufletul defunctului înceta să mai existe.

Dacă greutatea inimii era egală cu pana zeiţei, atunci sufletul defunctului ajungea într-un fel de Rai numit Aaru, sau Câmpia de Stuf, unde acesta se întâlnea cu sufletele părinţilor săi şi unde putea să cultive grâu cu ajutorul Ushabtilor. 

Păstrarea unui cadavru era esenţială dacă defunctul dorea o şansă de a fi acceptat în viaţa de apoi.

Egiptenii credeau că KA, care reprezenta vitalitatea, părăseşte corpul odată ce persoana moare.   Numai dacă corpul este îmbălsămat într-un mod specific, KA se va întoarce la corpul decedat şi va avea loc renaşterea.   Ei credeau, de asemenea, că trupul decedat va trebui să semene cât mai mult cu corpul viu din trecut, astfel încât KA să-şi poată recunoască corpul şi apoi să se întoarcă  la el în fiecare noapte după ce a zburat sub Soare.  

BA, reprezentat ca o pasăre cu cap uman, părăseşte corpul atunci când o persoană moare şi era partea sufletului care putea călători între lumile celor vii şi cei morţi. 

Spiritual, se presupune că oricine şi-a asigurat mumificarea trupului şi a trecut cu bine peste Judecata de Apoi, are parte de viaţă eternă de după moarte. 

Dar oare mumiile faraonilor egipteni ar putea fi readuse la viaţă? Puţin probabil. Chiar dacă cadavrele par a fi bine conservate la 2000-3000 ani după moarte, este imposibil ca ţesuturile acestora să mai fie regenerate vreodată în totalitate. Trupurile mumificate nu vor fi niciodată reanimate din cauza cantităţii enorme de natron, fiind ca nişte bucăţi de carne afumată, aşadar, scenariile de groază cu mumiile readuse la viaţă vor rămâne ficţionale pentru totdeauna.

Există însă o veste bună - mumiile ar putea fi clonate, şi astfel, s-ar putea naşte persoane care să aibă trăsăturile faraonilor ca Tutankhamon, Ramses al II-lea, Seti, Thutmose al III-lea.  

Fragmente de ADN pot fi extrase dintr-o mumie şi par să nu conţină modificări introduse postmortem.

Problema e alta - nu vor avea niciodată personalitatea şi amintirile faraonilor. Cel mai esenţial organ uman, creierul, a fost eliminat prin lichefiere, dec  conştiinţa, toate amintirile şi personalitatea acestora au dispărut. 

Nici Vladimir Putin nu ar putea fi readus la viaţă, oricât de hazlie pare să fie secvenţa cu restaurarea Uniunii Sovietice din serialul animat Simpsons. 

Astăzi, unii americani şi ruşi optează să fie îngheţaţi după moarte prin procesul numit Crionică. Ei speră că vor fi readuşi la viaţă  de către savanţii viitorului când se va inventa tehnologia regenerării ţesuturilor

În zilele noastre, dacă plăteşti anticipat 200.000 dolari, îţi poţi "îngheţa" trupul după moarte. În Scottsdale, Arizona, odihnesc 147 de creiere şi corpuri, toate îngheţate în azot lichid. Persoanele respective sperau că într-o zi va exista tehnologia care să le readucă trupurile la viaţă.  

Crionica (constă în conservarea la temperatură scăzută a oamenilor care nu pot fi susţinuţi de medicina contemporană, cu speranţa că vindecarea şi resuscitarea lor poate fi posibilă în viitor. 

Max More, CEO al companiei Alcor din Scottsdale, spune că este un pic arbitrar să spui că cineva a murit. ”De fapt,avem nevoie de o salvare”.

Acea „salvare” începe în momentul în care un medic declară un pacient mort. Atunci personalul companiei Alcor pregăteşte o baie cu gheaţă şi începe să administreze 16 medicamente diferite şi variaţii de antigel până când temperatura pacientului scade aproape de îngheţ.

 Apoi, un chirurg contractat îndepărtează capul unui pacient dacă membrul a selectat opţiunea „Neuro” a companiei Alcor în speranţa că persoana decedată va căpăta un nou corp după dezgheţare şi readucerea la viaţă.  La un preţ de 80.000 dolari, îţi poţi salva doar creierul, dar într-un viitor îndepărtat, savanţii viitorului ţi-ar putea readuce creierul la viaţă şi îţi va reda un nou trup, regenerat din probe cu ADN-ul tău. 

Pare o opţiune mai ideală decât să-ţi lichefiezi creierul şi să-ţi deshidratezi trupul cu natron până ajunge afumat ca o bucată de salam. 

Sună bine până aici, dar chiar este crionica o metodă pentru a-ţi salva trupul ?  

În ochii legii, Alcor nu are niciun angajament de a-ţi readuce viaţa. De fapt, după ce a fost declarată moartea legală, guvernul consideră că cei 147 de „pacienţi” ai Alcor sunt nimic altceva decât corpuri şi organe donate ştiinţei. 

 După cum explică Michio Kaku, futurist şi profesor de fizică teoretică la City College din New York: „Când oamenii îmi pun o întrebare ştiinţifică, trebuie să le ofer rezultate care pot fi testate, care sunt reproductibile şi falsificabile. Din păcate, crionica nu oferă niciun rezultat." În timp ce susţinătorii crioniciei indică fertilizarea in vitro cu succes a embrionilor îngheţaţi şi experimente cu animale mai simple, Kaku subliniază lipsa dovezilor că un om ar putea fi readus la viaţă în totalitate. 

Alţii notează complexitatea inerentă şi lipsa de înţelegere ştiinţifică actuală a creierului uman. Arătând existenţa a peste 100 de miliarde de neuroni şi fracţiunea minusculă cartografiată până acum de ştiinţă, neurologul de la Columbia, Dr. Ken Miller, consideră crionica ca fiind similară cu „vânzarea biletelor la o plimbare pe care nu o poţi continua”.

Conservarea într-un congelator de acasă nu este o idee atât de bună şi este inevitabil predispusă la defecţiuni electrice sau tehnice, aşa cum a fost cazul unui medic francez care a dezghetat pe neasteptate.

Cryonics foloseste tehnologie speculativă cu scopul de a păstra rămăşiţele umane intacte la  temperaturi extrem de scăzute de –196°C   până când se găseşte un remediu medical. În acest moment, aşa cum spune teoria, cadavrul poate fi dezgheţat şi reanimat. Uneori, întregul corp este îngheţat, sau uneori doar capul persoanei, cu intenţia de a reconstrui individul din creierul său.

Criobiologul dr. Arthur Rowe a comparat acest lucru cu „a crede că poţi transforma un hamburger înapoi într-o vacă”, iar procesul ridică tot felul de probleme etice 

Dennis Kowalski, preşedintele Institutului de crionicie din Michigan, cea mai mare organizaţie de crionică din lume, spune că  „Nu există nicio garanţie că vei putea fi adus înapoi, dar există garanţia că, dacă vei fi îngropat sau incinerat, nu vei afla niciodată”.

Cel mai recent, o echipă a reuşit să dezgheţe un creier de iepure vitrificat anterior. Chiar şi după câteva săptămâni de depozitare, sinapsele despre care se crede că sunt cruciale pentru funcţionarea creierului au fost intacte. Totuşi, iepurele era încă mort, iar cercetătorii nu au încercat să resusciteze animalul după aceea.

În timp ce un creier de iepure dezgheţat nu face o persoană complet revitalizată, unii cred că renaşterea criogenică ar putea fi într-o zi la fel de banală precum tratarea unui caz de gripă sau vindecarea unui braţ rupt. 

În trei unităţi din SUA şi Rusia, sunt aproximativ 300 de oameni aflaţi într-un fel de limbo - Alcor; Institutul Crionic din Clinton Township, Michigan; şi KrioRus lângă Moscova.

Ei există într-o stare de răcire profundă numită crioconservare şi au intrat în somnul lor rece după ce inimile lor au încetat să mai bată. Înainte de a suferi adevărata moarte celulară, ţesuturile creierului lor au fost suspendate folosind un proces fără gheaţă numit vitrificare . Toţi sunt decedaţi din punct de vedere legal. 

Alţi 3.000 de oameni încă în viaţă s-au aranjat să li se alăture. 

După un timp pot surveni prea multe stricăciuni pentru ca trupul unui om "îngheţat" să mai funcţioneze. Există posibiltiatea ca în cazul readucerii la viaţă, persoana să nu mai fie aceeaşi, ori să fie în comă permanentă 

Doctorul James Hiram Bedford, un fost profesor de psihologie de la Universitatea din California-Berkeley, care a murit de cancer renal la 12 ianuarie 1967, a fost primul om  fost conservat crionic, adică îngheţat şi depozitat pe termen nelimitat, sperând că tehnologia viitorului îl va readuce la viaţă într-o zi.

Conservarea lui Bedford în zilele de dinainte de vitrificare a fost o chestiune grosolană, realizată ad-hoc. El a murit în mod legal într-un azil de bătrâni din sudul Californiei, la vârsta de 73 de ani, după ce şi-a donat trupul Societăţii de Extensie a Vieţii. La câteva ore după moarte, i s-a injectat solventul dimetil sulfoxid în încercarea de a preveni deteriorarea ţesuturilor, a fost ambalat într-o cutie de polistiren cu gheaţă carbonică şi, în cele din urmă, a fost scufundat în azot lichid.

În următorii 27 de ani, camera umplută cu azot lichid a lui Bedford a fost în continuă mişcare, deoarece diverse companii de crionica s-au pliat sau au fost forţate să se mute. Cei 100.000 de dolari pe care i-a pus deoparte pentru a plăti pentru îngrijirea pe termen lung a corpului său s-au evaporat pe măsură ce soţia şi fiul său s-au confruntat cu provocări legale din partea altor membri ai familiei care se opuneau locului său neconvenţional de odihnă. Din 1977 până în 1982, frustraţi de costul ridicat de întreţinere, se pare că i-au mutat locul de veci într-o unitate de auto-depozitare din sudul Californiei, ocazional completând ei înşişi azotul lichid.

La moartea soţiei sale în 1982, cadavrul şi containerul lui Bedford au fost încredinţate companiei care a devenit Alcor de astăzi. Directorul de atunci Jerry Leaf, care a murit şi a fost crioconservat în 1991, a încheiat o poliţă de asigurare de viaţă pentru a finanţa îngrijirea continuă a lui Bedford.

În 1991, Alcor l-a mutat de la unitatea lui defectă într-un nou rezervor de stocare. Un raport sumbru descrie că trupul acestuia era într-o stare prea proastă ca să mai fie vreodată reanimat. Pielea de pe gât şi partea superioară a trunchiului îi era inflamată. Nasul i s-a deteriorat, iar pieptul i-a crăpat. 

Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar fi reanimaţi în viitor? 

Totuşi, chiar dacă persoanele sunt readuse la viaţă într-un viitor mai echitabil şi mai avansat, nu vor putea fi capabili mental să se adapteze la acea lume nouă. Dislocaţi în timp, înstrăinaţi de societate şi ajungând să se confrunte cu certitudinea că toată lumea şi tot ceea ce cunoscuseră vreodată este pierdut iremediabil, probabil că ar suferi simptome de traume intense. Şi asta ca să nu mai vorbim de faptul că unii ar putea avea de-a face cu un corp cu totul nou pentru că doar capul lor a fost păstrat.

 Jeffry Kauffman , un psihoterapeut din afara Philadelphia, spune: „Aceşti oameni ar fi forţaţi să se întrebe: „ Doar cine sunt eu, cu adevărat?”

Crionica - o escrocherie?  Pentru a vedea defectul acestei tehnologii, dezgheţaţi o cutie cu căpşuni congelate.  Aşa va fi şi creierul tău după procesul de îngheţare 

Profesorul şi naturalistul Robert Todd Carroll  contrazice personalul companiei Alcor:

„O afacere bazată mai mult  pe speranţă  decât pe descoperirile pe care le poate aduce ştiinta este o escrocherie. Există puţine motive să credem că promisiunile companiilor de crionică vor fi vreodată respectate”.

„Şansele ca oamenii declaraţi morţi să mai aibă ceva din funcţionalitatea creierului sunt apropiate de zero. Celulele din creier mor destul de repede şi ar trebui restaurate într-o ordine specifică pentru a redeveni funcţionale. Obstacolele sunt atât de uriaşe încât este o investiţie prostească. Mai bine ai folosi banii aceia pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa de acum sau pentru a face ceva care să merite pentru ceilalţi”, spune şi psihiatrul Stephen Barrett.

Dezintegrarea bacteriană se poate opri, dar aceasta nu este suficientă pentru a face posibilă recuperarea. După cum a menţionat Michael Shermer, editorul fondator al revistei Skeptic :

Crioniciştii cred că oamenii pot fi îngheţaţi imediat după moarte şi reanimaţi mai târziu, când se găseşte leacul pentru ceea ce i-a suferit. Pentru a vedea defectul acestei tehnologii, dezgheţaţi o cutie de căpşuni congelate. În timpul îngheţului, apa din fiecare celulă se extinde, se cristalizează şi rupe membranele celulare. Când sunt dezgheţate, toată grăsimea intracelulară se scurge, transformându-ţi căpşunile în muşchi curgătoare. Aşa va fi şi creierul tău după procesul de îngheţare.

Preşedintele Consiliului Naţional Împotriva Fraudei în Sănătate, William T. Jarvis, Ph.D., numeşte crionica drept escrocherie de ultimă generaţie. Într-un interviu, el a spus:

Nu s-a demonstrat că tehnologia crionică funcţionează la animalele de laborator. Chiar dacă restul corpului unei persoane ar putea fi reînviat după sute de ani, creierul nu ar putea fi reanimat. Celulele creierului se deteriorează în câteva minute după moarte. Crionica ar putea fi un subiect potrivit pentru cercetarea ştiinţifică, dar comercializarea unei metode nedovedite către public este o escrocherie. 

Crionica este în general privită ca o pseudoştiinţă de nişă. 

Până în prezent sunt câteva persoane faimoase care au apelat la această metodă, sperând că vor fi readuse la viaţă - jucătorii de baseball Ted Williams şi  John Henry Williams,  inginerul L. Stephen Coles,  antreprenor Phil Salin şi inginerul software Hal Finney.

Încărcarea minţii într-un computer - o soluţie de moment? 

Încărcarea minţii, proces cunoscut şi sub numele de emularea întregului creier, presupune scanarea structurii fizice a creierului, suficient de precis pentru a crea o emulare a stării mentale (inclusiv memoria pe termen lung şi „sinele”).

Apoi, procesul se încheie cu transferul sau copierea conştiinţei  într-o formă digitală şi încărcarea acesteia într-un computer.

Computerul rulează apoi o simulare a procesării informaţiilor de către creier, astfel încât să răspundă în esenţă în acelaşi mod precum creierul original şi să experimenteze o minte conştientă. 

Se desfăşoară cercetări de masă în domenii conexe în cartografierea şi simularea creierului animalelor, dezvoltarea de supercomputere mai rapide, realitatea virtuală , interfeţele creier-calculator, conectomică şi extragerea de informaţii din creiere care funcţionează dinamic.

Potrivit susţinătorilor, multe dintre instrumentele şi ideile necesare pentru a realiza încărcarea minţii există deja sau sunt în prezent în curs de dezvoltare activă.

Cu toate acestea, sunt doar speculaţii.

Încărcarea minţii poate fi realizată prin oricare dintre două metode: copiere şi încărcare sau copiere şi ştergere prin înlocuirea treptată a neuronilor  până când creierul organic original nu mai există şi un program de calculator care emulează creierul preia controlul asupra corpului.

În cazul primei metode, încărcarea minţii ar fi realizată prin scanarea şi cartografierea caracteristicilor importante ale unui creier biologic şi apoi prin stocarea şi copierea acelei stări de informaţii într-un sistem computerizat sau alt dispozitiv de calcul.

Biologic, creierul poate să nu supravieţuiască procesului de copiere sau poate fi distrus în mod deliberat în timpul acestui proces.

Mintea simulată ar putea fi într-o realitate virtuală susţinută de un model anatomic de simulare a corpului 3D. A

Alternativ, mintea simulată ar putea locui într-un computer sau în interiorul unui robot sau chiar a unui corp biologic.

Unii cred că încărcarea minţii este cea mai bună opţiune actuală a umanităţii pentru păstrarea identităţii speciei spre deosebire de crionică .

Un alt scop al încărcării minţii este de a oferi o copie de rezervă permanentă a „fişierului nostru mental”, pentru a permite călătoriile în spaţiu interstelar şi un mijloc pentru ca civilizaţia şi cultura umană să supravieţuiască în cazul unui dezastru global prin realizarea unei copii funcţionale a unei societăţi umane într-un dispozitiv de calcul.

Există însă o problemă - chiar dacă îţi încarci consţiinţa, personalitatea şi amintirile într-un computer, nu vei mai fi tu, ci doar o copie, o endogramă! Conştienţa  tot va muri şi nu vei mai percepe realitatea din trupul cu care te-ai născut 

În primul rând, ce este conştienţa?

Conştienţa,  în cel mai simplu mod, este conştientizarea existenţei interne şi externe.Eşti trupul pe care îl simţi, organismul care funcţionează, creierul care gândeşte. Este ceea ce alcătuieşte eul interior care te face conştient de realitatea care te înconjoară. 

În trecut, consţienţa era denumită SUFLET, şi că acesta supravieţuieşte morţii, chiar dacă asta presupune să rămâi fără simţul vederii, al auzului, al mirosului etc.. Odată ce inima se opreşte şi creierul se descompune, este greu de spus dacă mai exişti pentru că tot ceea ce te face conştient şi capabil să simtă dispare. 

Egiptenii aveau într-un fel dreptate - spiritul şi corpul nu pot exista separat, pentru că până la urmă, tot ce înseamnă gândurile, amintirile şi sentimentele noastre, sunt modelate chiar de trup şi de experienţele sale în lumea înconjurătoare. 

Durerea, plăcerea, simţul tactil, mirosul, gustul, vederea, auzul, toate acestea modelează ceea ce numim suflet, personalitate şi conştienţă. 

Nu avem prea multe informaţii despre conştienţă. Milenii de  analize, definiţii, explicaţii şi dezbateri ale filozofilor şi oamenilor de ştiinţă n-au dat deloc roade. 

Se crede că conştienţa este cel mai misterios aspect al vieţii noastre

În trecut, era „viaţa interioară”, lumea introspecţiei, a gândirii, a imaginaţiei şi a voinţei.

Astăzi, include adesea orice fel de cunoaştere, experienţă, sentiment sau percepţie . Poate fi conştientizarea, conştientizarea conştientizării sau conştientizarea de sine, fie în continuă schimbare.

Conştienţa ar putea fi specifică doar fiinţelor biologice care au trup şi creier, cu funcţii vitale şi simţuri, nicidecum a unor engrame digitale sau forme de inteligenţă artificială care nu simt nimic. 

Dar ce este sufletul? 

Totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului, scrie DEX Online. 
De asemenea, mai înseamnă o substanţă spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viaţă, individualitate şi personalitate şi care este de origine divină şi cu esenţă veşnică.

Apare întrebarea dacă conştienţa şi conştiinţa ar supravieţui procesului de încărcare a minţii într-un dispozitiv digital. 

N-ar rezulta decât o engramă neuronală digitală, construcţia conştiinţei al unui individ care a fost copiată în formă de codificare.  

O engramă este o unitate de informaţie cognitivă imprimată într-o substanţă fizică, teoretizată a fi mijlocul prin care amintirile sunt stocate ca modificări biofizice sau biochimice într-un alt creier sau alt ţesut biologic, ca răspuns la stimuli externi.

Engrama unei persoane nu este adevărata sa personalitate deoarece îi lipseşte „sufletul”. Este doar o coajă a propriei personalităţi şi, deşi este destul de asemănătoare cu persoana iniţială, poate doar să păcălească rudele apropiate că a fost readusă la viaţă, dar nu este exact personalitatea originală. 

Oamenii încă mai au mult de învăţat despre creier şi relaţia sa dintre organism şi lumea înconjurătoare, şi ce anume modelează ceea ce numim suflet, conştienţă sau eul. 

Ceea ce ne face contienţi nu poate fi reprodus de un computer. Dacă se dovedeşte că sufletele magice ne fac conştienţi, atunci nu putem replica suflete în computere, din motive evidente. 

Dacă se dovedeşte că ce ne face conştienţi este o buclă realizată de mecanica cuantică, nici aceasta nu poate fi reprodusă într-un computer. 

Putem simula reţele de mii sau chiar milioane de neuroni. Minunile moderne ale inteligenţei artificiale, cum ar fi Siri sau maşinile autonome, depind de reţelele neuronale artificiale mari.

Simularea unui creier cu 86 de miliarde de neuroni este puţin peste tehnologia actuală, dar probabil nu pentru mult timp. Tehnologia calculatoarelor se îmbunătăţeşte mereu.

A doua provocare este mult mai grea. O echipă de oameni de ştiinţă de la Colegiul de Medicină Albert Einstein a folosit recent un microscop electronic pentru a cartografia „conectomul” complet – modelul de conectivitate între toţi neuronii.

Sarcina a durat aproape 10 ani. Este o piatră de hotar. Dar pentru a încărca un creier uman, probabil ne dorim un scaner care să nu omoare subiectul şi am avea nevoie de el pentru a scana de aproximativ o sută de milioane de ori mai multe detalii. Acea tehnologie nu există încă. Cele mai optimiste predicţii plasează încărcarea minţii în câteva secole.

Oricât de mult va dura tehnologia, se pare că va face parte din viitorul nostru, aşa că merită să ne gândim la implicaţii. Ce va însemna pentru noi din punct de vedere filozofic şi moral încărcarea minţii?

Să presupunem că decid să-mi scanez creierul şi să-mi încarc mintea. Evident, nimeni nu ştie ce va presupune cu adevărat procesul, dar iată un scenariu: o minte conştientă se trezeşte. Are personalitatea, amintirile, înţelepciunea şi emoţiile mele. Crede că sunt eu. Poate continua să înveţe şi să-şi amintească, deoarece adaptabilitatea este esenţa unei reţele neuronale artificiale. Conexiunile sale sinaptice continuă să se schimbe odată cu experienţa.

Eul simulat se uită în jur şi se găseşte într-un mediu simulat de un joc video. Dacă acea lume este redată bine, va arăta destul de realistic ca lumea reală, iar corpul lui virtual va arăta ca un corp real. Poate că eul va locui într-un apartament în  versiunea digitală a Manhattanului, unde locuieşte cu o întreagă populaţie de alţi oameni încărcaţi în corpuri digitale.

Acesta se  poate bucura de o plimbare prin oraşul redat digital într-o zi frumoasă, cu vreme întotdeauna perfectă. Mirosul, gustul şi atingerea pot fi dezactivate din cauza lăţimii de bandă copleşitoare necesare pentru a gestiona acest tip de informaţii. În general, însă, eul se poate gândi în sine: „Ah, încărcarea aia a meritat banii. Am ajuns într-o viaţă digitală de apoi  şi este un loc sigur şi plăcut de trăit. Fie ca serverele să reziste la nesfârşit!”

Dar ce crede eul biologic? Părăsesc centrul de scanare simţind că mi-am irosit banii. Sunt la fel de muritor la fel ca atunci când am intrat. Sigur, undeva într-un server cloud există o copie a mea. Aş putea chiar să am o conversaţie telefonică cu acea copie şi să mă cert despre cine sunt eu adevărat. Dar în cele din urmă, eul biologic se simte înşelat.

Din punct de vedere filosofic, care este relaţia dintre eul simulat şi eul biologic? O modalitate de a înţelege este prin geometrie. Imaginaţi-vă că viaţa mea este ca tulpina în creştere a literei Y. M-am născut la bază şi, pe măsură ce am crescut, mintea mea a fost modelată şi schimbată de-a lungul unei traiectorii. Într-o zi, am mintea încărcată. În acel moment, Y-ul se ramifică. Acum sunt două traiectorii, fiecare convins că este adevăratul eu. Să presupunem că ramura stângă este sim-eu şi ramura dreaptă este bio-eu. Cele două ramuri merg pe căi de viaţă diferite, cu experienţe acumulate diferite. Ramura din dreapta va muri inevitabil.

Ramura din stângă poate trăi la infinit, iar în ea, tulpina lui Y va trăi, de asemenea, cu amintiri şi experienţe.

Am atins cu adevărat nemurirea digitală?

Miezul problemei constă în acel cuvânt, „cu adevărat”. Nici unul dintre noi nu este eu „adevărat”. Formăm o geometrie extinsă, ramificată. Nici acea geometrie s-ar putea să nu se oprească la două ramuri. Ne-am putea imagina un copac mult mai dens care este încă, în mod colectiv, „eu”.

Ideea de individ ar trebui revizuită sau aruncată în întregime.

Este o lume greu de gândit cu orice confort intuitiv pentru că, desigur, nimeni nu a avut încă vreo experienţă cu ea. Cu toţii suntem obişnuiţi să dormim noaptea, să experimentăm o formă de moarte mică şi apoi să ne trezim ca cineva care este 99,9%, dar nu exact, la fel. Nu ne obsedăm dacă eu de ieri am murit şi o persoană nouă ne-a fost impusă în locul ei. Suntem cu toţii atât de obişnuiţi cu acest proces încât nu ne gândim prea mult la el. Cu încărcarea minţii, ar trebui să ne obişnuim cu un alt concept al continuităţii vieţii.

În science fiction, dilema filozofică a unei geometrii ramificate este de obicei evitată în mod convenabil. De exemplu, în filmul „Tron” (1982), probabil prima fantezie cu adevărat populară de încărcare a minţii, atunci când o persoană intră în lumea digitală, sinele său fizic dispare magic, iar când părăseşte lumea digitală, sinele fizic reapare.

În „The Matrix” (1999), fiecare persoană are o singură minte care poate experimenta lumea fizică sau poate fi conectată în lumea simulată a matricei.

Să ne gândim şi mai departe la implicaţii. Din punct de vedere tehnologic, nimic nu-l împiedică pe sim-eu să se conecteze la lumea reală, să apeleze sau să facă  conversaţii pe Skype, să fie la curent cu cele mai recente ştiri, tranzacţiile zilnice sau să participe la conferinţe de la distanţă. Sim-me poate trăi într-un Manhattan simulat cu alte minţi încărcate, dar cu personalitatea şi amintirile mele, el îşi va iubi familia la fel ca mine şi va dori să interacţioneze cu ei. Sim-eu va avea aceleaşi opinii politice şi va dori să voteze; va avea aceleaşi interese intelectuale şi va dori să se întoarcă la meseria pe care şi-o aminteşte şi pe care încă o iubeşte. Va dori să facă parte din lume.

Corpul biologic ar putea deveni doar un stadiu de larvă al unei fiinţe digitale ce va trăi o existenţă superioară 

Şi ce l-ar opri? El poate trăi într-un server, cu un corp simulat digital în loc de un corp fizic limitat biologic şi plin de defecte, dar pârghia lui asupra lumii reale ar fi la fel de bună ca a oricărui altcuiva, transmite The Guardian. 

Trăim deja într-o lume în care aproape tot ceea ce facem curge prin spaţiul cibernetic. Tinem pasul cu prietenii si familia prin mesaje text si Twitter, Facebook si Skype. Ne menţinem informaţiile despre lume prin intermediul reţelelor sociale şi al ştirilor de pe internet. Chiar şi joburile noastre, unele dintre ele cel puţin, există din ce în ce mai mult într-un spaţiu electronic. Ca redactor sau profesor de exemplu, tot ceea ce fac, inclusiv predarea cursurilor de curs sau scrierea de articole, ar putea fi făcut de la distanţă, fără prezenţa mea fizică într-o cameră.

Acelaşi lucru s-ar putea spune despre multe alte locuri de muncă – bibliotecar, CEO, romancier, artist, arhitect, membru al Congresului, preşedinte. Deci o viaţă de apoi digitală!

În schimb, ar deveni doar un alt sector al lumii, locuit de o populaţie în continuă creştere de cetăţeni la fel de conectaţi din punct de vedere profesional, social şi economic la reţelele sociale ca oricine altcineva.

În acel viitor imaginat, cine ar acumula cea mai mare putere? Un posibil răspuns este oamenii care trăiesc în lumea simulată.

Au construit deja o viaţă întreagă de legături politice şi economice. Odată încărcat, vor avea secole pentru a acumula mai multe resurse şi pentru a-şi extinde imperiile de influenţă. Oamenii care trăiesc în lumea fizică ar fi simpli neofiţi în comparaţie. Oamenii biologici ar deveni un stadiu larvar al fiinţelor inteligente, fiecare dintre ei aspirând să fie printre puţinii norocoşi cărora li se permite să se metamorfozeze în elitele nemuritoare care conduc lumea.

Un al doilea răspuns posibil este că cei mai puternici oameni ar fi cei care controlează accesul la lumea simulată. Gândiţi-vă la modul în care funcţionează religiile. Oamenii din vârf îţi spun că, dacă te comporţi bine, vei intra în rai, iar dacă te comporţi rău, s-ar putea să ajungi în iadul veşnic. S-au purtat multe războaie pe baza acestui tip de motivaţie. Ni se spune că atacatorilor sinucigaşi li se promite recompense în viaţa de apoi, scrie The Wall Street Journal. 

Imaginaţi-vă puterea coercitivă a unei vieţi de apoi care este direct confirmabilă. Publicul ar putea conversa pe Skype cu oameni care se află într-un paradis digital şi într-un iad digital. Agenţii de publicitate ştiu de mult timp că nimic nu conving  oamenii la fel de puternic ca mărturia personală. Imaginaţi-vă dacă am avea cu toţii acces la mărturiile oamenilor din viaţa de apoi.

Acum imaginaţi-vă un lider politic care oferă acel rai obiectiv confirmabil în schimbul loialităţii şi iadul în schimbul trădării. În acel moment, paznicii vieţii digitale de apoi dobândesc un nivel de putere de neînţeles în ziua de azi. 

Persoana ta biologică, ceea ce numim conştienţă sau suflet, va muri în cele din urmă şi nu vei mai simţi nimic după moarte odată ce trupul tău s-a descompus. Dar persoana ta digitală va continua să trăiască şi să-ţi menţină reputaţia curată sau pătată pe termen lung. 

În concluzie, engrama rezultată ca urmare a transferului conştiinţei şi personalităţii tale într-un computer n-ar fi decât o fantomă digitală, o copie fidelă, dar fără conştienţă. 

La 2000 ani de la Învierea lui Hristos, readucerea la viaţă a oamenilor morţi rămâne de domeniul supranaturalului 

O singură personalitate este consemnată în istorie că a înviat - Iisus din Nazaret, la 3 zile după ce a murit executat pe cruce, şi care a readus la viaţă persoane decedate de 3 zile precum Lazăr. 

Ar mai fi şi Osiris din mitologia egipteană, dar acesta era zeu. 

Iisus era Dumnezeul Fiul încarnat într-un corp uman, născut dintr-o fecioară însărcinată de Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt. 

Dar majoritatea relatărilor biblice nu sunt demonstrate ştiinţific, istoric şi arheologic.  

Sunt cazuri de oameni care şi-au revenit din moarte clinică, dar nu sunt considerate cazuri de deces. Şi despre Iisus ar putea exista bănuieli că nu a murit cu adevărat, ci a intrat în comă pricinuită de hemoragie. 

Moartea este ireversibilă şi inevitabilă căci face parte din ADN-ul fiecărei fiinţe biologice pe bază de carbon. Ştiinţa şi tehnologia nu pot învinge moartea  în mileniul 3. 

Moartea nu poate fi decât amânată prin prelungirea vieţii prin mijloace artificiale, ingineria genetică, tratamente cu celule stem, vaccinare, terapie cu gene, transplant de organe, medicina regenerativă, tratamente cu nanoboţi sau menţinerea unui stil sănătos de viaţă pentru a întârzia îmbătrânirea. 

Omul poate trăi maxim 150 ani.

Pe cale artifcială, cu augmentare mecanică,  implanturi cibernetice şi nano-tehnologice, şi cu organe bionice, omul ar putea trăi ca CYBORG şi câteva secole, dar cibernetizarea ar presupune costuri, precum renunţarea la simţuri, funcţii vitale şi la multe dintre plăcerile vieţii ce te definesc ca om. Conştient, ai continua să trăieşti ca o formă de viaţă semi-artificială. 

Pe cale naturală, chiar dacă nu vei mai fi conştient după moartea trupului tău, nemurirea poate fi atinsă prin reproducere sexuală - găsirea unui partener şi conceperea unui copil este cea mai sigură cale de a-ţi transmite genele mai departe pentru a trăi în organismul urmaşilor tăi multe milenii de acum înainte, aşa cum tu eşti produsul a milenii de împerechere sexuală şi ADN-ul tău poartă genele strămoşilor tăi  care au trăit în ultimii 120.000 ani, poate chiar mai mult. 

Urmaşii tăi sunt oarecum, clonele tale, care la rândur îţi moştenesc  genele tale şi ale partenerului tău, precum şi trăsăturile şi comportamentuim aşa cum tu moşteneşti genele şi caracteristicile părinţilor, bunicilor şi strămoşilor tăi. 

Datorită reproducerii şi evoluţiei, specia Homo Sapiens există de 120.000 ani. Alte specii Homo precum Neanderthalienii şi Homo Erectus n-au supravieţuit din motive încă necunoscute.