COMENTARIU Lelia Munteanu: Cine va avea dreptul să trăiască şi cine ghinionul să moară

Am citit cu mare interes „Tragedia triajului. Despre etica alocării resurselor medicale limitate în timpul COVID-19″, eseul lui Alexandru Volacu. Titlul e un lung eufemism academic. E vorba despre momentul în care (cum s-a întâmplat în Italia, de pildă), „vor trebui să fie luate decizii cu privire la cine va fi ajutat să trăiască şi la cine va fi lăsat să moară”. Când „pacienţii cu insuficienţă respiratorie severă provocată de Covid-19 vor fi prea mulţi pentru capacitatea sistemului nostru medical”. Adică foarte curând.
Cine şi cum va lua aceste decizii care stau sub specia urgenţei?

Alexandru Volacu argumentează un răspuns corect: principiile trebuie  formulate de medici şi specialişti în etică medicală, procedura – instituită de autorităţi.

Concluzia: „Prin formularea unei proceduri unitare, bazată pe criterii etice plauzibile, statul ar ameliora pe cât posibil alocarea arbitrară sau, şi mai rău – preferenţială -, a resurselor medicale limitate, ar asigura pe cât posibil respectarea eficienţei şi a echităţii într-o criză medicală acută, ar diminua costurile psihologice ale personalului medical şi, prin publicarea deschisă a acestei proceduri, ar asigura transparenţa necesară pentru justificarea publică a refuzului ventilării artificiale a unor pacienţi. E important ca astfel de proceduri (printre multe altele) să fie elaborate, furnizate personalului medical şi aduse la cunoştinţa publicului (oricât de nociv politic ar fi acest lucru pentru guvernanţi şi de demoralizant pentru cetăţeni), înainte ca sistemul medical să fie copleşit de numărul de cazuri grave”.

Însă autorităţile Statului, înşurubate politic, care îşi însoţesc cu efuziuni lirice citirea de pe prompter a Ordonanţelor Militare, nu vor accepta să-şi asume o astfel de responsabilitate. Îi vor împinge pe medici să o facă, pentru ca apoi să-i poată combate ca pe nişte monştri.