Până în ziua în care i-a atras violent atenţia. Nu fiindcă n-o mai văzuse niciodată pe-acolo (niciodată, în ultimele sute de ani, de când se strecurase în cartea aceea stranie), ci fiindcă strălucirea ei nu se potrivea în montura mată a locului. Trupul ei răspândea un fel de nelinişte, un frison, o promisiune şi un avertisment. O privea cu ochiul expertului, fiindcă odată, demult, Duhul fără Lampă trăise pe Hoveniersstraat, în Anvers. (Se aciuise în prăvălia unui evaluator de diamante. Prima vorbă pe care a învăţat-o acolo n-a fost carat, taietură, culoare, ci „mazal”. Cu „Mazal!” se pecetluiau toate afacerile, încât, de atunci, cuvântul „noroc” i se părea că sună ireversibil numai în ebraică).
… Îi cântărea caratele, transparenţa subtilă a pielii, îi evalua fascinat tăietura – strălucirea care refracta şi reflecta lumina nisipie a rafturilor ticsite. Era foarte atent la felul în care se mişca, lăsând să plutească în urmă, preţ de câteva secunde, ca un parfum, culoarea formei sale. A numit-o imediat Maria Al-Andalusiyya şi Duhul fără Lampă nu s-a mai îndoit: Maria Al-Andalusiyya era un briliant veritabil. Otrava celor 57 de faţete îi pătrundea încet în cuget.
Cum se termină povestea? Nu se mai termină. Şi-a ascuns nălucirea cu grijă, între filele Mărilor de Lumini, lângă cele mai preţioase lucruri pe care le adunase, şi a adormit adânc, ca atunci când era copil, în prima lui eternitate.