COMENTARIU De ce n-a ajuns Benedict al XVI-lea un mare pianist

Redactat din august 2006, când se afla încă în al doilea an de pontificat, „Testamentul meu spiritual” semnat de Benedict al XVI are acum timbrul unui recviem.

 

Există însă un pasaj care îl defineşte pe fostul Prefect al Congregaţiei pentru doctrina credinţei: „(…) Rămâneţi tari în credinţă, nu vă tulburaţi! Adeseori pare că ştiinţa – ştiinţele naturii, pe de o parte, pe de alta cercetarea istorică, în special exegeza Sfintelor Scripturi – ar avea de oferit perspective de necombătut, contrare credinţei catolică. Am asistat  schimbările ştiinţelor naturii încă din timpuri îndepărtate şi am avut ocazia să observ că, dimpotrivă, au dispărut certitudinile aparent contrare credinţei, dovedindu-se a fi nu ştiinţă, ci interpretări filosofice care doar aparent sunt apanajul ştiinţei. La fel cum credinţa, intrând în dialog cu ştiinţele naturii, a învăţat să înţeleagă mai bine limita sferei de aplicaţie a propriilor afirmaţii şi, prin urmare, specificitatea ei. Au trecut şaizeci de ani de când însoţesc drumul teologiei, în special al ştiinţelor biblice, şi, odată cu succesiunea diverselor generaţii, am văzut năruindu-se teze care păreau invincibile şi dovedindu-se simple ipoteze: generaţia liberală (Harnack, Jülicher ş.a.), generaţia existenţialistă (Bultmann ş.a.), generaţia marxistă. Am văzut şi văd cum din ghemul ipotezelor a ieşit şi iese din nou la vedere rezonabilitatea credinţei. Isus Cristos este cu adevărat Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Biserica, cu toate neajunsurile ei, este cu adevărat Trupul Său”.

 

… Am ales să păstrez în minte imaginea lui Joseph Aloisius Ratzinger cântând la vechiul său pian, chiar dacă în Castel Gandolfo (reşedinţa de vară a Papilor) exista o bijuterie de Stienway.

Cânta impecabil şi acum îmi dau seama că tocmai asta l-a împiedicat să fie un mare artist.