COMENTARIU Lelia Munteanu: 7 octombrie 2023. Barbaria privită în ochi de o bonă filipineză

Povestea

„Lucrez în Israel cam de şase ani, am 31 de ani, sunt filipineză, mamă singură, cu un copil  mic în Filipine şi lucrez aici pentru Niţa, de patru ani şi ceva, cam aşa. Înainte am lucrat jumate ani la nişte oameni atât de bolnavi, încât după jumate an, mi-au murit. Înainte am lucrat în Dubai. Arabii de acolo erau cam severi, dar m-am înţeles şi cu ei, pentru că m-au respectat. Îmi plac oamenii, îmi place să lucrez cu oameni. I-am iubit pe toţi cei pentru care am lucrat şi pe Niţa o iubesc.

Niţa are 95 de ani şi e atât de specială! E o femeie căreia i s-au întâmplat multe în viaţă, lucruri deosebite. A fost aici în ţară de la început, ştiu că a fost soldată în Războiul de Independenţă, mi-a spus că a fost în batalionul 13, din Golani. În armată l-a cunoscut pe soţul ei, cu care a trăit mulţi ani în kibuţul Nirim. Niţa trăieşte în Nirim de mai mult de 70 de ani! Soţul ei a murit în urmă cu mult timp, nu l-am cunoscut. Au împreună 13 strănepoţi, familie foaaaaarte frumosă. Niţa ştie să picteze şi să croşeteze. Când am venit la ea, m-a învăţat şi pe mine să croşetez! Astăzi Niţa nu mai e chiar aşa de sănătoasă şi nici nu mai aude bine.

Niţa şi cu mine stăm în aceeaşi casă. Avem două camere, casă mare şi două weceuri şi salon şi tersă şi o grădină maaaaare. Iubesc kibuţul Nirim, sunt atât de mulţi pomi frumoşi, e ca în paradis şi, din punctul meu de vedere, am tot ce-mi trebuie, în kibuţ avem şi piscină şi sală de mese şi un minimarket şi oameni buni, toţi se salută pe potecile kibuţului. Pe oricine văd, îmi zâmbeşte

Pe 6 octombrie la prânz s-a ţinut o petrecere mare, 77 de ani ai kibuţului. A fost atât de plăcut, i-am spus Niţei: 

Pe drum, înapoi spre casă de la petrecere, eu şi Niţa am vorbit. I-am spus:

Pe 7 octombrie, la şase jumătate dimineaţa, a început

La început, când am auzit împuşcăturile, am crezut că este armata, armata israeliană, armata care o să ne salveze, aşa că i-am spus Niţei,

Atunci Niţa mi-a cerut să-i pun aparatul CPAP, un aparat cu oxigen, care te ajută să respiri. I-am spus:

M-am dus în salon să iau aparatul şi i-am văzut prin ferestră pe cei din Hamas, alergau pe lângă casa noastră! Numai un geam ne despărţea şi am văzut case arzând, am auzit împuşcături, poc, poc, multe împuşcături. Am alergat în adăpost şi am închis uşa. Atunci Niţa mi-a spus

Fiul Niţei, Nimrod, ne tot suna şi ne scria, era un haos, big mass, big, big mass, iar Niţa îmi tot zicea

În timpul ăsta Niţa a adormit, urechile ei nu suntbune, eu tremuram şi plângeam, plângeam în spatele uşii, cu o mână ţineam uşa, u cealaltă, trimiteam mesaje familiei mele:

trimiteţi-mi o poză cu Noah>, şi mă rugam la Dumnezeu:

În spatele uşii, împuşcături, împuşcături, poc, poc, grenade, explozii, nu ştiu, zău, o să mor. Dintr-o dată, Niţa s-a trezit, pur şi simplu s-a trezit, a auzit bombing, bombing şi a început să ţipe, iar eu m-am repezit la ea şi i-am astupat gura cu mâna şi i-am spus <Şşşşşşş, Miss Niţa, şşşşşşş>. Ea mi-a dat mâna la o parte şi mi-a strigat

Atunci ei au plecat. Primul grup. Pur şi simplu, au ieşit din casă. Şi s-a făcut linişte. Aşa o linişte, cât se poate de linişte. Mă tot rugam şi mă rugam, să nu mor, să nu mai vină şi Niţa mi-a cerut să vorbească cu familia. I-am făcut legătura, dar telefonul ei este un telefon vechi, fiecare buton face zgomot, atât de mare şi-mi era frică să nu vină iar, Niţa nu auzea nimic, vorbea tare, am rugat-o: 

Pe urmă, a mai venit un grup de oameni şi încă unul, auzeam totul prin uşă, ţineam clanţa şi mă rugam, pupam poza băiatului meu şi când au ajuns a patra oară au intrat şi la noi în adăpost. Da – Hamas la noi în adăpost! Pe la zece jumate, am simţit uşa mişcându-se, am auzit bătăile lor în uşă, bum, bum, bum, şi ştiam că o să deschidă, aşa că am stat în picioare, şi deodată, nu ştiu cum, am devenit foarte calmă, am ridicat mâinile, şi i-am spus celui care stătea în prag:

Niţa l-a auzit, i-a auzit vocea şi iar s-a trezit, mâinile îi remurau, uite aşa, aşa îi tremurau. M-am uitat la individ, avea o puşcă mare-mare şi nu m-am uitat la nimic altceva, doar îl priveam direct în ochii, ştiam din Dubai că arabilor trebuie să li te uiţi în ochi, iar Niţa m-a întrebat chiar în faţa lui,

După ce a plecat am izbucnit în plâns şi am tot plâns şi m-am repezit la Niţa, şi m-am băgat în pat cu ea şi am îmbrăţişat-o, am strâns-o aşa de tare şi mi-am dat seama că îmi poartă de grijă, ca unui bebeluş, două ore am stat cu ea, îmbrăţişată, tremuram, tremuram fără să pot să mă controlez şi m-am uitat la ea, i-am văzut faţa şi deodată mi s-a părut atât de frumoasă, zău, atât de drăguţă, arăta ca un înger, şi i-am zis, i-am zis:

Într-un final, după două ore jumate, pe la ora două, după vreo şapte ore şi jumătate cât am fost singure, la două a venit armata. Deodată, am auzit strigăte:

Dimineaţa ne-au scos din kibuţ cu un autobuz militar. Tot drumul m-am temut,n-am ştiut dacă o să ne răpească, oamenii, nu ştiam ce vor, numai când am ajuns departe şi am văzut pe ferestră munţii Ierusalimului, abia atunci m-am simţit în siguranţă, am simţit că sunt bine, că o să rămân în viaţă.

Ne-au dus la Yad Hashmona, într-un loc liniştit, biblic, cu oameni foarte religioşi, care vorbesc despre Isus şi învaţă şi iar am simţit că am ajuns iar în paradis. De când am ajuns acolo, am plâns tot timpul şi-i mulţumeam Domnului că m-a scos din ghearele morţii, din locul cel mai întunecat din adăpost, un loc plin de împuşcături, de foc şi de Hamas, m-a scos de acolo şi m-a adus aici, în acest colţ de rai. E cel mai bun loc pentru noi, aici avem o viaţă nouă.

În aceeaşi zi când am ajuns la Yad Hashmona, Eşel, alt fiu Niţei, m-a sunat, e aşa de bun, toţi sunt aşa de buni cu mine:

I-am răspuns

Ea este bebeluşul meu, Niţa, şi n-am s-o părăsesc, în niciun caz acum, în perioada asta de teamă, când şi familia ei trăieşte în temeri, când totă ţara este în spaime, n-am s-o părăsesc, i-am şi promis, i-am promis Niţei, nu din cauza războiului, încă dinainte de război:

Cu lacrimi în ochi, vă recomand cartea.