COMENTARIU Lelia Munteanu: Acordeoane

Se împlinesc 15 ani şi 176,5 zile de când preşedintele Băsescu (îl mai ţineţi minte? personajul acela curtat de intelighentie) i s-a adresat ambasadorului României pe obişnuitul său ton academic: „De la acordeoane, evoluţiile pot fi neplăcute pentru noi şi pentru norvegieni”. Întrebarea a venit după o plimbare de lucru prin Oslo. (De când se fripsese cu n-ai-urile, sulfa şi-n burduful acordeonului).

Stai să te gândeşti: la ce să cânte aceşti artişti fomişti? La şperaclu? La pontoarcă? Cât timp execută „Valurile Dunării”, barem au mâinile ocupate.

Pe de altă parte, şi preşedintele avea dreptatea lui. N-am văzut vreun norvegian, în centrul Bucureştilor, să cânte la vioara Hardanger, cu cinci corzi, instrumentul lor tradiţional, ca să-mpuşte leul.

Pot ai noştri câştiga cu un Weltmeister – deşi, mai degrabă, cântă la vechiul „Turist” cu şase başi – cât să scoată de-o ciorbă de peşte din Marea Nordului? Poate, nu zic, îşi mai completează veniturile cu o ciordeală, pentru că spălatul de parbrize dăunează la digitaţie.

Despre ce vorbim? Despre limbajul universal al muzicii. Acordeonul e de bază. Cu vocea – mai subţire. E greu să înţeleagă norvegienii mesajul profund al hiturilor „Când ai o mamă, n-o poţi uita” sau „La un colţ de cotitură, mă-ntâlnii cu Dumnezeu”. Şi-atunci o dai pe instrument şi textul îl pui pe un carton sau îl zice ăla micu din gură: „Ede moa, helpmi, io sono discriminato, orfano di parenti, politişăn refugiat, ai em hungry dă foame!…”

În Norvegia, ţara aia îngustă şi lungă, nu erau, pe vremea Băsescului, mulţi români cu acordeoane. Dar, dacă au aflat şi alţii că poţi s-o pui de-o învârteală, atunci sateliţii NASA, ăia care caută Proiectul de Ţară al preşedintelui Iohannis, au observat deja un şir de mogâldeţe îndreptându-se spre Cercul Polar cu burdufurile în spate.