COMENTARIU Lelia Munteanu: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Plutea un fel de îngândurare, o aşteptare în care doar noi, copiii, strecuram teama că s-ar putea să nu se mai întâmple. Doar noi nu eram niciodată siguri că va învia Hristos. Ne temeam că S-ar putea să Se răzgândească, să ne abandoneze într-o Sâmbătă continuă, să rămânem pe veci prizonierii acestei zile cu miros de lumânare stinsă, să nu mai îmbrăcăm niciodată hainele noi, şosetele trei sferturi albe, ţinute cu elastic ca să n-alunece, pantofii de lac.

Vecinii vorbeau peste gard, era o febră a pocăinţei: „Să mă ierţi, dacă ţi-am greşit”. N-ar fi intrat certaţi în Duminica Învierii.

Sărbătoarea începea când îşi punea bunică-mea năframa nouă, o potrivea ca pe odăjdii şi ieşeam cu toţii pe poartă, în strada întunecată, plină cu alte umbre care alunecau spre biserică. Îmi închipui că Dumnezeu de sus ne număra, ca să se încredinţeze că suntem toţi, că suntem bine. Gesturile bunică-mii înnodându-şi năframa mi se derulează în minte, amintirea lor mă hrăneşte ca o prescură.

…Cum altfel să ridic în dreptul ochilor voştri Vestea cea Bună a Învierii, decât purtându-vă spre vremea în care eram foarte tineri şi foarte curaţi? Când eram asemenea sfinţilor zugrăviţi în icoane, trăind lumea cu o seninătate mereu mirată, umblând de-a buşilea printre minuni, iubind necondiţionat.

Învierea va rămâne o taină de nepătruns, dacă nu ne vom reaminti că suntem silabe ale aceluiaşi Cuvânt, care aşteaptă ca dragostea noastră să-L rostească. Aşteaptă să ne răspundem ca stranele la condac în Liturghie.

Să renaştem cum am fost – nişte melozi ai propriilor vieţii, să ne iubim ca să ne îngăduim, să ne fericim fiecare de prezenţa celuilalt şi, luând lumină unii de la alţii, să ne putem spune creştineşte: „Hristos a Înviat, bucuria mea…”.