COMENTARIU Lelia Munteanu: Christos a înviat!

Molima în Europa a început la sfârşitul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, transformându-l într-unul dintre „răstigniţii coronavirusului” (sintagma îi aparţine, a adresat-o corpului medical, corpului eclezial şi anonimilor care muncesc să susţină lumea retrasă în case).

 

Asemenea Mântuitorului pe cruce, în tot acest răstimp al spaimei şi al durerii Papa Francisc a cerut şi el ajutorul Tatălui: „Doamne, ne-am închipuit că putem rămâne sănătoşi într-o lume bolnavă, salvează-ne! Nimeni nu se poate salva de unul singur”.

 

Omul acesta, respirând printr-un singur plămân, pe care Dumnezeu l-a aşezat în jilţul apostulului Petru, îşi dă, urbi et orbi, măsura credinţei.

 

A luat lumea pe umeri (cum şi-a purtat Eneas tatăl prin flăcările Troiei, un episod pe care Suvernul Pontif îl invocă deseori), ca s-o poarte de la un întuneric la altul.

 

„Ne-am dat seama că ne găsim în aceeaşi barcă, cu toţii fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, cu toţii chemaţi să vâslim împreună, cu toţii nevoiţi să ne susţinem unii pe alţii”.  

 

Noi, cei pe care, în Miercurea Cenuşii, la începutul Postului Mare, ne îmbărbăta: „Suntem praful iubit de Dumnezeu. Domnului I-a plăcut să strângă praful nostru în mâini şi să sufle asupra lui suflul Său de viaţă. Suntem praf preţios, destinat să trăim pentru totdeauna. Suntem pământul asupra căruia Dumnezeu a revărsat cerul Său, praful care conţine visele Sale. Suntem speranţa lui Dumnezeu, comoara Sa, gloria Sa (…). Să ne lăsăm împăcaţi, pentru a trăi ca fii iubiţi, ca păcătoşi iertaţi, ca bolnavi vindecaţi, ca nişte călători însoţiţi. Să ne lăsăm iubiţi ca să iubim. Să ne lăsăm ridicaţi, pentru a merge spre ţintă – Paştele. Vom avea bucurie de a descoperi că Dumnezeu ne învie din cenuşa noastră”.