COMENTARIU Lelia Munteanu: Cuvintele de unică folosinţă
S-a dus de suflet limba vie, aripată, aia care te răscolea dintr-o interjecţie, care te punea jos cu un cuvânt. Limba de lemn nici aia nu mai e, s-a uscat, prefabricatele ei s-au scuturat din vocabularul activ.
Le-a luat locul limba de plastic, plină de cuvinte de unică folosinţă, le rosteşti sau le auzi, îţi faci treaba cu ele şi-apoi le arunci. O limbă grăbită, limba prezentatorilor de ştiri, care nu pot să respire, care n-au voie să tacă (ştiţi cât costă minutu’ în televiziune?).
O limbă înghesuită, strivită, tăvălită prin talkshowuri despre nimic. O limbă fără adâncime, care transmite ca un teleimprimator ţăcănit informaţii, fără să te atingă, fără să te bucure sau să te întristeze, e „te iubesc”-ul telefonistelor care preluau telegramele pe vremea lui Pazvante, e „te iubesc”-ul vocii aceleia inimitabile care traducea filmele luate pe sub mână pe vremea lui Ceauşescu. Ce zice ăla care se dă de ceasul morţii, căruia-i tremură glasul, ăla care s-a fâstâcit de tot? Zice că „te iubesc”. Şi de ce-o spune ca un robot bolnav? Nu-i de acord cu el?
O să-mi scriu într-o zi opera magna: un dicţionar de truisme, trist ca maidanul din centru pe care vântul răscoleşte pungile goale şi peturile, ridicându-le la cer ca pe nişte moaşte de plastic.