COMENTARIU Lelia Munteanu: Dragostea. Ghid de supravieţuire

S-o luăm metodic. Până acum, atât cercetătorii britanici cât şi fetele de la „Jean Monnet” ştiau că dragostea e oarbă. Persoanele care contractează această maladie (îi spun şi eu F63.9 conform nomenclatorului OMS) se confruntă cu un proces sever de scădere a acuităţii vizuale. Dar şi cu deficienţe de auz, aflându-se în imposibilitatea de a recepţiona corect sfaturile chibiţilor din preajmă. N-a fost decât un pas până se se constate că dragostea e şi o tulburare mentală gravă. Singura veste bună e că trece. F63.9 – ce nume de rachetă cu rază scurtă de acţiune! – nu durează mai mult de patru ani.

Având în vedere că, în jurul meu, cad persoanele fizice ca muştele; luând în consideraţiune dramele pe care le observ consumându-se zilnic; prelevând probe, făcând măsurători şi constatând că pluteşte ceva în aer, m-am decis să-i ajut pe cei în suferinţă cu un scurt ghid de supravieţuire.

Întâi, câteva judecăţi de principiu: îndrăgosteala nu foloseşte la nimic. Nu iese din asta nici un ce profit. Amorul tâmpeşte. S-a demonstrat ştiinţific. Dă palpitaţii, vertij, înmoaie genunchii, cauzează la somatic (la psihic nu mai ai oricum ce repara, consideră-l pierdut).

Cum recunoaştem fenomenul? Iată câteva simptome. Ai privirea umedă şi rătăcită? Te-ai ars. Caută o oglindă, holbează-te în ea (ca să fii sigur că eşti tu) şi dă-ţi palme. Dacă acţiunea nu-şi face efectul, îndepărtează-te de sursele de incendiu: fugi de telefon ca de dracu’. Când ai ajuns să te uiţi lung la mobilul care nu mai sună şi încerci să-l repari, roagă-te să scapi până nu e prea târziu. Din clipa în care începi să crezi că nu primeşti mesaje fiindcă dincolo a căzut netul ai intrat în faza terminală.

Nu te lua după cei care-ţi prescriu terapia prin muncă: dacă lucrezi la fabrica de ace, precis te vei trezi că faci brice.
Nu pleca urechea la muzica de dor şi of, de adieu, n-o da în prosteală cu „O să beau uischi şi nes/ până o să te-ntâlnesc”. No! Treci pe marşuri sau bagă muzică dodecafonică.

Nu ieşii din casă! O să ţi se pară că toate persoanele cu care dai nas în nas seamănă ca picăturile de zoloft şi toate au chipul ăla pe care tu trebuie să ţi-l scoţi din căpăţână. Scoate-l şi înlocuieşte-l cu harta drumurilor judeţene. Ceva trebuie să te zgâlţâie şi să te aducă la realitate.

Nu-ţi petrece prea prea mult timp cu gândiri de felul „viaţa fără… n-are nici un rost”. Fii pragmatic, măcar în ultimul moment: caută nişte otravă (sunt pline supermarketurile), ascute cuţitul de bucătărie, verifică frânghia şi nu uita scrisoarea de adio. Redacteaz-o din timp, reciteşte-o atent, scoate virgulele dintre subiect şi predicat. Ţi-ai trăit viaţa corect gramatical, mori cu Îndreptarul Sintactic şi Morfologic pe piept.

O singură instituţie tratează tipul ăsta de suferinţă (cum doar spitalul de glumeţi te vindecă atunci când începi să vorbeşti singur): Starea Civilă. În secunda doi după ce-ai zis „da” şi ai semnat certificatul, ţi s-a ridicat ceaţa de pe ochi.