COMENTARIU Lelia Munteanu: Dumnezeu mort? N-are nici o noimă!

Strânsură şi euharistie.

Ca în lacul Siloamului, e loc pentru fiecare în biserică. Doar eşti Dumnezeul mântuirii tuturor.

Vrednici şi nevrednici, purtăm peste masca noastră de lut pecetea chipului Tău. Şi punem astăzi, ca niciodată mai mult, nădejde lângă nădejde. Epitaful, steagul jertfei Tale, e scos în mijlocul sfântului lăcaş: „În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştile îngereşti…”.

FRF lansează noul echipament al Echipei Naționale: „Tricoul care ne face văzuți”

22:27

Poșta italiană se confruntă cu o creștere uriașă a numărului de scrisori adresate Papei Francisc

22:18

Ascultă, Doamne, cum sună Denia Prohodului între betoane, în babilonul de oţel şi sticlă care zgârâie norii, cum se strecoară stihoavnele printre sirenele oraşului: „Sub pământ apui, Cel ce ai făcut pe om, ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor…”.

Omul e iarbă, zilele lui sunt ca floarea câmpului, zice Psalmistul. „Preacurata jeleşte şi strigă: Înviază, Fiule, precum ai spus!…” Înconjurăm sfântul lăcaş, ca nişte orfani: „Cum Se vede mort Stăpânul Vieţii şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu?…”

Dumnezeu mort – asta n-are nici o noimă. Speranţele noastre s-ar vărsa într-o groapă comună şi ce rost ar avea să ne mai naştem, doar ca să nu lipsim de la propriul priveghi. Dacă, după viaţa asta subţire ca un semn de exclamare, dincolo de moarte e nimicul, de ce să ne sârguim spre nimic? Ne-am însingura unii de alţii, ca să ne trăim moartea. S-ar mistui dragostea cu care ne iubim, s-ar stârpi şi ura cu care ne urâm până învăţăm să ne îngăduim. În urma noastră n-ar rămâne nici numele – cine să-l mai rostească?

Vino, în haina slavei Tale, ridică-Te peste moarte călcând, sfărâmă porţile iadului şi dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele a Cuvântului Tău.