„Adu-ţi aminte de noi”, îi aud uneori că strigă de departe. Şi atunci mă obligă să aprind lampa – o lampă verde, pe care trebuie doar să sufli. Îmi apare atunci, ca pe un ecran răsturnat, un episod din peroraţiile lor aberante.
Într-o zi, de pildă, motanul s-a trezit făcând pe Idiotul, unul deloc dostoievskian. Se învârtea în jurul cozii, strigând: „Foamea va salva lumea!”.
Nu adevărul, nu blândeţea, nu credinţa, nu compasiunea. Nici frica.
Le-a luat pe rând: „Adevărul tocmai a fost îngropat de fakenews. Blândeţea? Când aud de blândeţe, îmi vine să scot ghearele! Credinţa a trecut lumea prin foc şi sabie! Compasiunea e un cuvânt bun pentru simposioane. Frica ar putea fi, până nu se transformă în panică. Rămâne foamea. Ea te face să iei toporul, să pui mâna pe o canistră de benzină, să faci o baricadă în stradă şi chiar să te ridici din pat”…