Turneul Secretarului de Stat american (Ierusalim, Ramallah, Cairo, Aman) n-a făcut decât să demonstreze că Orientul Mijlociu (cu excepţia restabilirii Acordului nuclear cu Iranul) nu e pe lista de priorităţi a noii administraţii.
Graţiosul Antony Blinken şi-a presărat tot drumul cu petalele unor frumoase promisiuni: prosperitate, libertate, securitate, ba chiar şi democraţie.
Reconstrucţia Gazei nu e soluţia problemei israeliano-palestiniene, ci obişnuitul paleativ până la următorul bombardament.
Cum vor intra însă ajutoarele umanitate prin blocada terestră, maritimă şi aeriană a Israelului, pe unde vor pătrunde materialele de reconstrucţie? Ştie Egiptul preşedintelui el-Sisi.
Câtă încredere vor avea viitorii sponsori că fondurile pe care le vor învesti în prosperitate nu se vor preface în mormane de moloz la primul tir de rachete?
„Diplomaţia discretă” a administraţiei Biden (zisă şi „Obama 3”) nu e, pentru Orientul Mijlociu, decât formula politicoasă a lipsei de preocupare.
După plecarea lui Antony Blinken, actorii regionali se vor simţi încurajaţi să-şi ia soarta în propriile mâini, rezolvându-şi singuri treburile cum ştiu mai bine: prin confruntări fără sfârşit.
Nici Netanyahu, nici inamicii lui politici din Blocul Schimbării n-au de gând să admită măcar ideea existenţei unui stat palestinian. Iar preşedintele Biden, care crede că aceasta e unica soluţie şi, spre deosebire de Trump, cunoaşte bine situaţa din regiune, în faţa presiunilor guvernului de la Ierusalim va sfârşi prin a nu fi de acord cu sine însuşi, îndreptându-şi atenţia acolo unde toate demersurile sale anunţă că o va face – spre China şi întreaga Asie de Est.