COMENTARIU Lelia Munteanu: GO

L-a jucat un om din Shangdu, chiar şi după moarte. Fiindcă nu şi-a găsit un partener în iad, a coborât într-o noapte pe pământ şi a găsit un vieţuitor cu care să se aşeze la masa de weiqi (go, cum îi spun japonezii). Prins de magia strategiei, strigoiul n-a băgat de seamă când a răsărit soarele, iar gealaţii din gărzile iadului l-au prins şi l-au azvârlit înapoi, fără a-i mai da şansa de a se reîncarna. Strigoiul din Shangdu a iubit atât de mult jocul, încât şi-a sacrificat vieţile viitoare pentru el. Un poem închinat nebuniei lui se termină astfel: „Destinul său a fost decis înainte de a fi decisă soarta partidei”.

L-a jucat şi un tăietor de lemne din Muntele Ranka, cu nişte zâne din partea locului – o partidă de o sută de ani. Când s-a ridicat de la masă şi a vrut să îşi pună toporul pe spinare, a observat că ruginise, iar când a coborât în sat n-a mai recunoscut pe nimeni.

181 de piese negre, 180 de piese albe şi o reţea de pătrăţele cu 360 (zilele calendarului lunar) plus unul – 361 puncte de intersecţie, în care construieşti teritorii, încercuieşti teritorii adverse, capturezi şi eşti capturat, cu condiţia să-ţi ţii adversarul în viaţă.

… Încep acum partida cu tine, pe lângă noi vor vâjâi anotimpuri, în jurul nostru se vor prăbuşi şi se vor ridica imperii, ochii noştri se vor îngusta de concentrare, minţile noastre vor deveni două heleştee în care Cel de Sus va arunca pietricele colorate.