Ce înseamnă o cultură mare!
Am citit perlele din această sesiune a BAC-ului românesc. Slăbuţ. Ba chiar la un pas ca gânditorii să nimerească, din greşeală, formula corectă (România Aproape Educată): „Relaţia este confesivă” (cât pe ce să înţeleg ce s-a străduit să spună); „Naratorul este omnifient impresionat” (nici eu n-aş fi nimerit-o mai bine); „O poezie de tip triftong (de ce nu? sună curat suprarealist).
Mi-am amintit că citisem cândva – Mircea Eliade, „Jurnal. 1970-1985”, Editura Humanitas, Bucuresşti , 2004 – ceea ce autorul adunase sub stindardul „ignoranţa hilariant-creatoare”. Cineva îi trimisese lui Eliade citate din lucrările elevilor care absolviseră cursul de istorie a lumii occidentale din Evul Mediu în contemporaneitate.
Cultură mare, formulări măreţe: „În timpul Evului Mediu, toată lumea era de vârstă medie. Biserica şi Statul co-operetau” (iată cum marile adevăruri îşi fac loc unde te aştepti mai puţin); „Papii erau, bineînţeles, de cele mai multe ori catolici” (afirmaţia mi se pare, totuşi, riscantă): „În 1400, mai mulţi englezi erau perpendiculari. O clasă de răzuiţi apăru în cele din urmă, Europa s-a trezit cu Ciuma Neagră” (regret că n-am aprofundat subiectul Anglia în zorii secolului XV); „Iluminismul a fost o epocă raţională. Voltaire a scris o carte numită Candy, care l-a băgat în bucluc cu Frederic cel Mare” (cam da, dar nu tocmai); „Revoluţia Franceză a fost săvârşită înainte de a avea loc” (uriaş!).