COMENTARIU Lelia Munteanu: Între două întunericuri
Ce să vă dăruiesc să mestecaţi – altceva decât rumeguş politic? Cuvintele unuia dintre poeţii pe ale cărui texte am învăţat să citesc de la dreapta la stânga, sufitul (misticul musulman) Mewlana Jalal al-Din Muhammad Ebne Sheikh Bahauddin Muhammad Ebne Hussein Balkhi. Foarte pe scurt: Rumi (1207-1273).
Mi-ar plăcea să cred povestea că Rumi s-a întâlnit cu Abu Hamid bin Abu Bakr Ibrahim, pe scurt Farid al-Din Attar, autorul „Divanului păsărilor”, cu care a fost, scurtă vreme, contemporan.
Cărţile lui Rumi sunt făcute – cum el însuşi ne sfătuia – să ni le aşezăm sub picioare şi să zburăm cu ele.
„Nu există decât Dumnezeu”. Oamenii sunt dumnezei care îl caută pe Dumnezeu: „O, Tu, care eşti eu însumi…”
Omul e „un istm între două întunericuri”, omul e „manuscrisul unei scrisori divine”. Omul e dervişul rotitor al dragostei sale: „Fără muzică, precum un nebun,/ Bat din palme şi dansez./ Cum să trăiesc fără Tine?/ Eşti pretutindeni, fiindcă nu Te găsesc”.
„Dacă îmi caut inima, o aflu în grădinile Tale/ Dacă îmi caut sufletul, în Tine îl aflu./ Când, însetat, sorb din cupă,/ În apă văd icoana chipului Tău./ Crezi că m-am vindecat de dorul de Tine,/ Că, fără Tine, sunt răbdător şi senin./ O, Doamne, fă ca nicicând bucuria să nu-mi fie aproape, / Dacă o clipă măcar uit dorul de Tine”.
Fie ca „nici un crocodil al tristeţii să nu vă lovească barca”.