COMENTARIU Lelia Munteanu: Năluca Nemilostivitorului

De ce s-ar întoarce astăzi cuvintele acestei poveşti să mă bântuie? De ce nu-şi află încă odihna?Le mai şoptesc o dată:   

… Pare că marea ar fi aruncat-o pe ţărm – iată tâlcuirea dramaticei frumuseţi a mănăstirii Dohiariu. Şi ar mai fi una – o tâlcuire suprafirească, pe care închid ochii şi încerc s-o istorisesc.

Deşi domnitorii români au ţinut cu danii grele şi odoare scumpe toate mănăstirile Sfântului Munte, noi n-avem acolo decât două schituri – Prodromu şi Lacu – înconjurate de o puzderie de chili, să le ţină de urât.

Nicăieri însă în alt sfânt lăcaş din republica monahală a Athosului nu e mai prezentă năluca ctitorului ca la Dohiariu.

Aşezat în dreapta naosului, alături de Ruxandra Doamna, în tabloul votiv, şi încă o dată în stânga naosului, înveşmântat în rasă călugărească, cu aureola sfinţilor în jurul capului – Alexandru Vodă Lăpuşneanu, pe care obştea de la Dohiariu îl cinsteşte ca pe Cuviosul Pahomie.

Atât în prima, cât şi în cea de-a doua domnie, Vodă Lăpuşneanu s-a îngrijit de multe mănăstiri ale Athosului, dar pe aceasta a rezidit-o şi a împodobit-o ca pe nici o alta.

Acel Lăpuşneanu – pe numele său adevărat Petre Stolnicul, de unde şi iniţiala numelui primit când, pe patul de moarte, a fost călugărit. Acel Lăpuşneanu plin de sângele duşmanilor săi, pe care cronicarul Ureche l-a împins în istoria scrisă. Acel Lăpuşneanu care (tot din Letopiseţ cetire) i-a răspuns unui pretendent la tron ce-l sfătuia să facă întoarsă calea, fiindcă boierii de divan nu-l vor: „De nu mă vor, eu îi voi pre ei şi, de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dânşii”. Atât i-a iubit încât Grigore Ureche numără 47 de capete tăiate la un singur ospăţ.

Gura spurcată a cronicarului şi vremurile hidoase au făcut din acest personaj complicat un monstru, ca posteritatea să-l poată combate ca pe un monstru.

Vodă Lăpuşneanu a fost un personaj contorsionat şi crud, pe măsura epocii sale.

Năluca Nemilostivitorului mai stinge şi astăzi lumânările, râzându-şi de fratele candilolapt. Bântuie prin chili, încurcând ceasloavele. Dar asta adaugă candidei mănăstiri Dohiariu paloarea dramatică a unei taine pecetluite. O taină pecetluită cum e şi inima omului.