COMENTARIU Lelia Munteanu. O manea livrescă despre cum să ne ucidem duşmanii

De când tastez, propriul meu scris mă sperie. Mi se pare de-a dreptul indecent.   

 

Ard kilograme de conspecte, de notiţe scrise de mână. Înainte de acest autodafé, le privesc cu coada ochiului. Scrutez oceanul de cerneală şi găsesc aceste rânduri, ca un mesaj într-o sticlă, trimis mie de mine cu zeci de ani în urmă. E un text despre tăcere, bine ancorat între ghilimele, al cărui autor lipseşte, de parcă l-aş fi subînţeles atunci când, cu sârguinţă benedictină, l-am copiat:

 

„Tăcerea e o armă admirabilă, a cărei mânuire cere altminteri multă fineţe (…). Există tăcere indignată, rănită, distantă, dispreţuitoare, amuzantă, ironică, de reproş îndurerat sau patetic, batjocoritoare, jovială, agasantă, răzbunătoare (…), tăcerea furiei neputincioase, tăcerea indiferentă, tăcerea care spune da, tăcerea care spune nu şi tăcerea care nu spune nici da, nici nu. (…) O tăcere de opt zile nu înseamnă nimic. O tăcere de o lună poate fi cât se poate de îngrijorătoare. Ce elocvenţă, uneori, într-o tăcere de câţiva ani! E singura armă pe care mi se pare îngăduit s-o foloseşti împotriva duşmanilor, dacă ai duşmani. Ea îi abandonează lor înşişi”.