COMENTARIU Lelia Munteanu: Papa Francisc: „Citeşte-ţi viaţa!”

Cea mai recentă cateheză a Papei Francisc poartă titlul „Cartea propriei vieţi”:

„(…) În viaţă trebuie să luăm decizii mereu, iar pentru a lua deciziile trebuie să facem o călătorie, un drum al discernământului. Orice activitate importantă are

Sfântul Augustin, un mare căutător al adevărului, a înţeles asta tocmai recitindu-şi viaţa, observând în ea paşii tăcuţi şi discreţi, dar puternici, ai prezenţei lui Dumnezeu. La sfârşitul acestui parcurs, urma să observe cu uimire:

De multe ori am trăit şi noi experienţa lui Augustin, de a ne afla închişi de gânduri care ne îndepărtează de noi înşine, mesaje stereotipe care ne fac rău. De pildă,

(…)  Discernământul are o abordare narativă. Nu se opreşte asupra acţiunii punctuale, o inserează într-un context. De unde vine acest gând? Ceea ce simt acum, de unde vine? Unde mă duce acest lucru pe care-l gândesc acum? Când am avut ocazia să-l întâlnesc anterior? Este un lucru nou care îmi vine acum, sau l-am găsit în alte împrejurări? De ce este mai insistent decât celelalte? Ce vrea să-mi spună viaţa cu asta?

Relatarea evenimentelor din viaţa noastră ne permite să percepem  nuanţe şi detalii importante, care se pot revela ca ajutoare preţioase rămase ascunse până în acel moment. De pildă, o lectură, o acţiune, o întâlnire, la prima vedere considerate lucruri de puţină importanţă, în timpul următor transmit o pace interioară, transmit bucuria de a trăi şi sugerează ulterioare iniţiative de bine. A ne opri şi a recunoaşte asta e indispensabil. A ne opri şi a recunoaşte e important pentru discernământ, e o muncă de adunare a acelor perle preţioase şi ascunse pe care Dumnezeu le-a semănat în ogorul nostru.

Binele este ascuns mereu, fiindcă binele are pudoare şi se ascunde. Binele e ascuns. E tăcut, cere o excavare lentă şi continuă. Pentru că stilul lui Dumnezeu este discret: lui Dumnezeu Îi place să meargă ascuns, cu discreţie, nu se impune. E ca aerul pe care-l respirăm, nu-L vedem, însă ne face să trăim şi ne dăm seama de asta numai atunci când ne lipseşte.

A ne obişnui să recitim propria viaţă educă privirea, o ascute, permite să observăm micile minuni pe care bunul Dumnezeu le face pentru noi în fiecare zi. Când ne concentrăm, observăm alte direcţii posibile care întăresc gustul interior, pacea şi creativitatea. Mai ales ne face mai liberi de stereotipurile toxice. În mod înţelept s-a spus că omul care nu cunoaşte propriul trecut e condamnat să-l repete. E curios. Dacă noi nu cunoaştem drumul parcurs, trecutul, şi îl repetăm mereu, suntem circulari. Persoana care merge în cerc nu merge înainte niciodată, nu există o cale, este precum câinele care-şi muşcă propria coadă, merge mereu aşa şi repetă lucrurile.

Putem să ne întrebăm: eu am povestit vreodată cuiva viaţa mea? Aceasta este o experienţă frumoasă a logodnicilor, care atunci când sunt serioşi povestesc propria viaţă… Este vorba de una din formele de comunicare cele mai frumoase şi intime, a povesti propria viaţă. Ea permite să se descopere lucruri necunoscute până în acel moment, mici şi simple, dar, aşa cum spune Evanghelia, tocmai din lucrurile mici se nasc lucrurile mari (…)”.