COMENTARIU Lelia MUNTEANU: Răs-tălmăcirea viselor

Înţelegea cel puţin statistic că, dacă visele ocupă a douăsprezecea parte din viaţă, trebuie să aibă un rost. Citise o grămadă despre vise, de la „Commentarii in Somnium Scipionis” al lui Macrobius până la reflecţiile lui Jung.

Trecuse în revistă de mai multe ori cele 43 de vise istorisite în Vechiul Testament şi pe cele 9 din Noul Testament.

Memorase şi cuvântul Profetului Muhammad, care împărţea visele în trei categorii: cele de la Allah care provoacă delectare elevată, cele de la diavol care provoacă nelinişte şi cele care îşi au izvorul în gândurile visătorului – folositoare doar lui însuşi.

Din toate, liliacul rămăsese cu două idei, de care se agăţa ca de crengile unor copaci diferiţi. Cu zisa Ecclesiastului – „din mulţimea grijilor se nasc visele” – şi cu încredinţarea egiptenilor că „zeii au creat visele pentru a arăta oamenilor calea, atunci când ei nu pot dibui viitorul”.

(Mai apucase să citească şi povestea unui oarecare Artemidor din Damasc: într-o noapte toţi locuitorii oraşului avuseseră acelaşi vis, care a doua zi s-a împlinit dramatic sub ochii lor deschişi).

Nimic nu l-ar fi oprit pe liliac să-şi viseze compulsiv visele răsturnate şi să ţină ochii strânşi, ca să nu-i zboare până nu şi le amintea în amănunt.

În noaptea aceea însă – după ce jumătate şi-a petrecut-o scrutând ororile războiului – a simţit, pentru întâia oară, că n-o să-şi mai poată întoarce visul cu capul în sus, oricât s-ar fi străduit în zori: ceea ce tocmai visa era gata răsturnat.