COMENTARIU Lelia Munteanu: Tango cu Îngerul

O învăţăm să danseze tango în gând cu omul de care s-a îndrăgostit. În gând, sub geana nopţilor de gardă, când în saloane somnul absoarbe toate suspinele. Ăsta e darul nostru:       

… Viaţa se mişcă pe o podea lustruită, răsucindu-se în ea însăşi ca un cuţit în rană. Bucuria şi tristeţea, căutându-se, contopindu-se în feţele aceleiaşi monede aruncate cu clinchet de sus; doi oameni amestecându-şi amintirile; doi oameni care se iubesc, pândindu-se cum trec fiecare prin flăcările reci ale unui „acum” îndepărtat, învăluind şi dezvăluind. Fiecare mişcare repovesteşte lumea – scrie ceva şi şterge, şi iar scrie şi şterge.

O nostalgie în doi timpi, din care pleci şi te-ntorci, un întuneric care îşi pune ştreangul luminii de gât – o plutire elocventă, care (atunci când le atinge) împrăştie cuvintele, le schimbă înţelesurile. O uitare şi-o amintire de sine, un teatru de război înainte de armistiţiu.

Nu-l poţi dansa de una singură, nu poţi trişa.

Urmărind cu pasul confesiunile partenerului, te desprinzi de tot, laşi să curgă istoria, te-aşezi pe marginea ei, dansezi şi vă priveşti dansând…