Prima pagină » Editorialiștii » COMENTARIU Lelia Munteanu: Vinerea Mare

COMENTARIU Lelia Munteanu: Vinerea Mare

COMENTARIU Lelia Munteanu: Vinerea Mare

„În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştile îngereşti”… Cum sună Denia Prohodului între betoane, în hăul de oţel şi sticlă care zgârâie norii, cum se strecoară stihoavnele printre sirenele oraşului: „Sub pământ apui, Cel ce ai făcut pe om, ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor…”.

Omul e iarbă, zilele lui sunt ca floarea câmpului, zice Psalmistul. „Preacurata jeleşte şi strigă: Înviază, Fiule, precum ai spus”! Înconjurăm sfântul lăcaş, ca nişte orfani de Tată: „Cum Se vede mort Stăpânul Vieţii şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu?…”

Dumnezeu mort – asta n-are nici o noimă. Nădejdile noastre s-ar vărsa într-o groapă comună şi ce rost ar avea să ne mai naştem, doar ca să nu lipsim de la propriul priveghi. Dacă, după viaţa asta scurtă ca un semn de exclamare, dincolo de moarte e nimicul, de ce să ne sârguim spre nimic? Ne-am însingura unii de alţii, ca să ne trăim moartea. S-ar mistui dragostea cu care ne iubim, s-ar stârpi şi ura cu care ne urâm până învăţăm să ne îngăduim. În urma noastră n-ar rămâne nici numele – cine să-l mai rostească?

…Vino, în haina slavei Tale, ridică-Te peste moarte călcând, sfărâmă porţile iadului şi dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele a Cuvântului Tău.