COMENTARIU Lelia Munteanu: VORBAR

Mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc în ţara asta aghesmuită cu păreri, ţara asta care începe să miroasă a spaimă. 

 

Ultima oară când i-am văzut, aleşii poporului îşi aranjau freza în geamul dricului. Nopţi la rând am avut acelaşi vis: ploaia se oprea descumpănită, ne pândea un soare cu dinţi, încolonaţi în procesiune cum eram, ducând praporii reformei, ţepeni în hainele noastre scrobite, cu capul retezat purtat cu grijă sub braţ.

 

… Nu te întoarce, fiule, nu te întoarce, patria ta s-a micşorat, s-a chircit, nici n-ai s-o mai găseşti.

 

Am fost odată ca niciodată, atunci soarele răsărea parcă l-am fi ridicat noi cu o sfoară de zmeu. Atunci te învăţam alfabetul, luam pieptiş drumul fiecărei litere: escaladam înălţimile ameţitoare ale lui „i”, coboram în prăpăstiile lui „g”, ne învârteam în „o” ca motocicliştii la zidul morţii, călăream pe cocoaşa lui „n”, ţâşneam din „v” ca din praştie. Lipeam consoanele de vocale, construiam cuvinte. Primul Vorbar l-am făcut împreună.

 

Nu te mai întoarce, fiule, salvează-te, ascunde-te bine să nu te mai afle dragostea mea. Eu rămân să uneltesc în ţara unde toate vin prea târziu.

 

Tu priveşte spre patrie, fiule, ca la un text indescifrabil.