COMENTARIU Marius Oprea / Politicienii continuă lupta pentru putere, românii luptă să supravieţuiască

Criza politică din România n-a început la 1 septembrie, cînd premierul Cîţu l-a demis pe Stelian Ion, ministrul userist al justiţiei, respectînd cu obedienţă ordinele lui Iohannis – deşi ştia prea bine care vor fi rezultatele. Criza politică a început mult mai devreme, la finele lunii mai, cînd acelaşi Florin Cîţu şi-a anunţat candidatura la şefia PNL şi a plecat prin ţară, în campanie electorală, lăsînd România fără premier. Nu mai avem guvern, practic, de aproape jumătate de an. Şi se vede.

De săptămîni bune, românii mor pe capete, umbrind orice tragedie anterioară – ce mai înseamă tragedia de la Colectiv, unde au murit cîteva zeci de tineri arşi, cînd tot pe atîţia au murit de pe urma incendiilor din spitale şi între patru şi aproape şase sute de oameni mor zilnic de Covid? Cifră la care trebuie să-i adăugăm pe morţii de boli cronice, care nu se mai pot trata de afecţiunile lor, în spitalele supraaglomerate de explozia ”tulpinei Delta”.

Trăim o tragedie. Mult mai tragic e că nu se întrevede nicio ieşire, cît şi că nici boala şi moartea nu mai sensibilizează. Lipsa de compasiune însoţeşte o moarte care s-a banalizat, intrînd în peisajul cotidian, ca mersul la coafor. Nu avem timp şi resurse să ne mai fie milă. Psihic, sîntem la capătul puterilor. Ne aflăm în pragul disoluţiei resurselor noastre de umanitate şi a oricărui spirit de coeziune socială. Numai Dumnezeu ne mai ţine, încă, împreună. Statul a intrat în agonie. Numai politicienii sînt la fel de vii, luptînd pentru putere, pe covorul morţilor de Covid, care se întinde zilnic în statistici şi la picioarele lor.

În orice societate normală, există resurse de reacţie, în cazul dezastrelor. În genere, în toate vremurile şi locurile, solidariatea a fost cheia ieşirii din aceste crize. La noi, s-a terminat demult cu ea. Am luat, fără să vrem, exemplul zilnic vizibil pe ecranele televizoarelor, al vrajbei politice în care trăim, de şase luni într-o formă violentă şi de şase ani într-alta încurajată, belicos, de însuşi preşdintele ţării, căruia nici nu-mi mai vine să-i pronunţ numele, de cînd alimenta făţiş şi manipulator revolte de stradă împotriva unui guvern care, oricum ar fi fost şi ce culoare ar fi avut – şi care acum nu-l mai deranjează – era totuşi unul legitim.

Din nefericire, nici preşedintele, nici premierul nu sînt cei ce culeg roadele a ceea ce au semănat. Le culegem noi, zilnic şi cu amărăciune, îngropîndu-ne morţii pe care nici nu mai avem putere să-i jelim, ca altădată. Moartea celor apropiaţi e îngropată, strivită, sub tragedia morţii cotidiene şi colective, pe care statul a pierdut-o de sub control. Manifestarea durerii personale devine de-a dreptul impudică, în acest peisaj.

Într-o realitate paralelă, fără nicio legătură cu cotidianul nostru trist şi prozaic, politicienii îşi continuă, în regrupări de fronturi şi sub alte steaguri şi alianţe, lupta pentru putere. Noi, oamenii de rînd, luptăm pentru supravieţuire. În primul rînd, pentru supravieţuirea atributelor noastre umane, făcute ţăndări.

În faţa pandemiei, statul a dat un răspuns politic, şi nu unul medical. Preşedintele a declarat-o învinsă, premierul s-a pus în fruntea ”campanei de vaccinare”, asigurîndu-i şi acesteia eşecul. Medicii au fost lăsaţi să se descurce singuri. Am prieteni, medici la ATI, pe care-i văd la capătul puterilor, epuizaţi mai ales psihic, de lipsa unei perspective de ieşire, din situaţia în care trăiesc, ceas de ceas, zi de zi. E greu să-ţi moară şase pacienţi, din zece şi să-ţi păstrezi sîngele rece şi puterea de a te mai duce şi a doua zi, la serviciu. La spital. ”Depresie” e un cuvînt prea blînd, pentru starea lor, nici ”disperare” nu acoperă întrutot ceea ce trăiesc, nu găsesc însă altul mai potrivit.

În acest timp, pe ecranele televizoarelor se revarsă, zilnic, noi episoade din serialul nesfîrşit al luptei pentru putere, cu intrigi şi acuzaţii. Cu ”proiecte de guvernare” ale unei ţări de fapt neguvernată de o jumătate de an, premierul Cîţu, ”Tînăr şi neliniştit”, joacă într-un film fără nicio legătură cu realitatea cotidiană, alături de şeful său de la Cotroceni şi de liderii celorlalte partide, într-o sarabandă a învinovăţirilor reciproce pentru ”criză”. În vreme ce ţara continuă să ardă şi poporul ei să moară. Ne aflăm într-o stare de război nedeclarată, cu victime în ritmul în care soseau, la mijlocul veacului trecut, în timpul celui de-al doilea război mondial, telegramele cu morţii şi dispăruţii pe front.

Pînă şi pe buza prăpastiei, Cîţu şi şeful său de la Cotroceni, căruia nu-mi mai vine să-i pronunţ numele, continuă lupta pentru putere, în vreme ce omul de rînd se luptă pentru supravieţuire. Cînd politicienii vor ajunge la un capăt şi vor fi găsit ”soluţiile viabile”, cum numesc ei finalul ”împărţirii ciolanului”, nu vor mai avea ce guverna. Şi noi, guvernaţii, vom fi la capătul puterilor şi al încrederii noastre. Nu vor mai avea la picioare un popor, ci o mulţime mută, apatică şi îndoliată. ”Ni s-au terminat bateriile”, constată psihiatrul Gabriel Diaconu, într-o analiză a situaţiei critice în care am ajuns. Noi. Oamenii.