Ion Cristoiu: Tudor Arghezi: Scriitorul autentic nu poate fi decît un revoltat

Amănunte căutate. Noapte de Paşte, la Sinaia. După ce m-am chinuit grozav ca să scriu corect pe cristoiublog.ro Paşte, speriat că e incorect gramatical, mă apuc, în fine, de activitatea preoţilor militari pe Frontul de Est. Dau să mă avînt, dar descopăr că nu ştiu mare lucru despre ce făceau şi ce trebuiau să facă aceştia în rîndurile Armatei. Pe internet găsesc unele amănunte, cele mai multe date de sinteza unei lucrări de doctorat realizate de un clujean. Toate studiile despre Clerul militar dinainte de Război invocă printre altele cele trei documente care îi reglementează activitate, în principal Legea din 20 iulie 1921. Colecţia electronică a Monitorului Oficial nu conţine Legea, astfel că trebuie să mă mulţumesc cu amănunte din diferite studii. Îmi dau seama apoi că habar n-am în ce constau prezenţa şi activitatea concrete ale preoţilor militari. Cum se subordonau comandanţilor militari? Cum şi cînd interveneau la nivelul trupei? Întrebare normală: preoţi militari erau doar de la nivel de regiment în sus. Aflu însă tot de pe internet că preoţii militari se ocupau din punct de vedere al serviciului religios şi cu consemnarea morţilor şi a locurilor în care au fost aceştia înmormîntaţi. Cred că Legea postdecembristă m-ar lămuri într-un fel.

*

. Călătoria cu piciorul prin Sinaia, spre satisfacţia ceasului electronic de la mînă, care mă încurajează cu aplauze şi strigăte electronice, înscrie şi un popas la Mînăstirea Sinaia. Multă lume, e sîmbăta dinaintea Paştelui. Nu mi-e clar dacă vizitatorii sînt aici din motive religioase sau din motive turistice. La intrare stă un tip cu un carneţel de bilete (cinci lei intrarea), aplicat doar străinilor. Sînt ceva turişti străini, bulgari, greci, din Belarus, din Italia. Cavoul lui Take Ionescu l-am mai văzut, cu mulţi ani în urmă, într-o iarnă, pe timpul cînd făcusem pasiune pentru România Mică. Nu mai ţin minte nici măcar unde se află în complex. Nimeresc cu greu cavoul, anunţat de o tăbliţă în dreapta intrării. Cît timp îl trag în poză, după bunul obicei facebookist, dă buzna înăuntru o familie, în disperată căutare a unui WC. Nu ştiu ce-am gîndit cîndva cînd am văzut întîia oară cavoul. Acum îmi amintesc doar că lui Take Ionescu i se spunea Tăkiţă Gură de Aur, pentru talentul oratoricesc, că I.L. Caragiale s-a înscris în partidul condus de el, afirmîndu-se ca un propagandist penibil şi fără efect (Take Ionescu nu l-a făcut deputat), că Partidul Conservator Democrat a fost un fel de APR al Partidului Naţional Liberal, că Adina Olmazu, mai tînără cu 33 de ani decît Take Ionescu, i-a succedat lui Bessie, englezoaica moartă într-un accident de călărie, şi a fost într-un fel responsabilă de moarte soţului, care a vrut să-i arate că e încă tînăr, dar mai ales că în contextul perioadei de după Primul Război Mondial Take Ionescu a fost un internaţionalist convins, un fel de Dacian Cioloş al vremii sale.

*

Căutare. Nic Iliescu mă întreabă dacă n-am ceva despre Bucureştii în timpul Primului Război Mondial. Da, am, şi-i promit c-o să i-o aduc. Ajuns acasă, caut de-mi vine rău o carte despre care-mi amintesc doar atît: că se referă la Capitală în timpul ocupaţiei nemţeşti. Pe rafturile cu istoria Bucureştilor, n-o găsesc. Nu e nici pe raftul cu Primul Război Mondial în general. O găsesc în cele din urmă în dulapurile cu Istoria României, sus de tot, unde stau cărţile despre România în timpul războiului.

*

Definiţie. Chiar dacă semnată în Scînteia (numărul din 31 august 1945), parte a campaniilor duse de oficiosul comunist pentru legendarizarea artei revoluţionare, tableta lui Arghezi, Henri Barbusse, îmi reţine atenţia cu această definiţie a scriitorului:

„Scriitorul care-şi ascultă vocaţia şi se depăşeşte pe sine prin tumultul sincerităţii, orice timp, evenimente şi disciplină ar trăi, nu poate fi decît un revoltat.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro