Istoricul Marius Oprea: Minciunile lui Meleşcanu ne puteau costa aderarea la NATO

Redăm textul integral:

Protagonist al ”curăţeniei” făcute în birourile lui Marin Ceauşescu după ”sinuciderea” acestuia, unde se păstrau secretele cele mai ascunse ale conturilor lui Ceauşescu şi ale Securităţii, Teodor Meleşcanu a ajuns al doilea om în stat, după o carieră care a urmat ”firul roşu” al discreţiei absolute în legătură cu trecutul. Dar şi a unei tentative de refacere a legăturilor secrete cu Moscova, care ne putea costa aderarea la NATO.

Teodor Meleşcanu şi fantomele trecutului

Teodor Meleşcanu a fost cel care, aflîndu-se cu misiune diplomatică la Viena, pentru a participa la Reuniunea CSCE din 19-20 decembrie 1989, a primit şi o altă misiune, care excedea statutului său diplomatic, dar pe care nu o putea refuza. După ce în 27 decembrie fratele dictatorului, Marin Ceauşescu a purtat două convorbiri, una radio cu ”centrala” de la Bucureşti în care arăta că va veni în ţară, spre a ”lămuri” unele probleme şi o alta, telefonică, tocmai cu Teodor Meleşcanu, a decis brusc să se sinucidă a doua zi. O sinucidere asupra căreia au planat încă de atunci multe semne de întrebare şi care a îngropat odată cu el secretele conturilor lui Ceauşescu. A fost o moarte extrem de convenabilă pentru noua putere. Ce documente a ridicat Meleşcanu din biroul lui Marin Ceauşescu şi din dispoziţia cui, în ultimele zile din decembrie 1989, rămîne (şi cred că aşa va rămîne) o necunoscută. Acţiunea, care depăşea mandatul său diplomatic, nu va fi lămurită decît dacă domnul Meleşcanu va vorbi şi e greu de presupus că o va face.

Şi arhivele tac. Acesta e un subiect prea sensibil ca să fie desecretizat. Ca şi toate documentele care pot face lumină, inclusiv în rolul jucat de Agenţia de la Viena, condusă de Marin Ceauşescu, fratele dictatorului, care lucra acolo drept ”cap de pod” al spionajului României Socialiste, dar şi al ţărilor Pactului de la Varşovia în Occident.

Teodor Meleşcanu a urcat rapid în ierarhia diplomatică şi a ajuns să deţină pentru multă vreme portofoliul de ministru de externe, în ”epoca Văcăroiu”. În această calitate, a participat la ultima încercare de păstrare a statu-quo-ului prezenţei ruse în sud-estul Europei şi stopare a extinderii NATO în zonă, alianţă cu care România tocmai parafase un acord de ”parteneriat pentru pace”. Afacerea a fost cunoscută drept ”firul roşu”.

Teodor Meleşcanu a minţit public, cu ocazia dezvăluirilor din acest scandal politic şi mediatic, ceea ce face ca situaţia să se poată repeta şi dacă va fi întrebat din nou, în cazul posibilei sale colaborări sau apartenenţei sale la Securitate – şi îmi reamintesc şi avertismentul deloc subtil pe care îl dădea, atunci cînd nega această apartenenţă, anume că divulgarea identităţii unui ”acoperit” e pedepsită de lege. În aceste condiţii, ”investigarea” celui de-al doilea om în stat de către IICCMER se arată foarte dificilă.

E firesc să credem că secretele deţinute de Teodor Meleşcanu ar rescrie cîteva file din epoca de declin a comunismului, dar mai ales o bună bucată a istoriei tranziţiei în România. Şi că tocmai aceste secrete bine păzite îl apără pe deţinătorul lor mai mult decît oricare imunitate parlamenară şi îi dau totodată liniştea şi puterea de care se bucură şi se va bucura, netulburat probabil de nimic altceva, poate în afara acestor rînduri, pînă în ultimele sale ceasuri. Cît de mari şi importante sînt aceste secrete, se vede din aceea că devoalarea unuia singur dintre ele l-a împiedicat pe Teodor Meleşcanu să ajungă primul om în stat, mulţumindu-se să rămână cel de-al doilea. Ar fi fost cît pe ce!

”Firul roşu” de care s-a împiedicat candidatul la prezidenţiale, Meleşcanu

În campania electorală din anul 2000, o minciună rostită cu seninătate şi reluată de mai multe ori de către Teodor Meleşcanu a adus acestuia sfîrşitul ambiţiilor sale prezidenţiale, dar şi pe cel al partidului pe care îl întemeiase, Alianţa pentru România. Sintetizez, cu sublinieri adăugate pentru a înţelege rolul lui Meleşcanu în acel scandal acum uitat, cîteva date pe care le-am publicat încă din 2015 (Marius Oprea, Mafia arabă în România de la Ceauşescu la Iliescu”, Ed. Corint), pentru a înţelege cît de sus şi cît de important a ajuns Meleşcanu. Cît s-a datorat ascensiunea sa acţiunii de ”curăţenie”, pe care a operat-o cu discreţia care îl caracterizează în birourile Agenţiei conduse de Marin Ceauşescu la Viena, care camufla logistica opreaţiunilor Securităţii şi ale serviciilor secrete din ”ţările frăţeşti” în Occident? Şi cît de fidel a rămas, multă vreme, Teodor Meleşcanu ”marelui frate de la Răsărit”? Sînt mai multe întrebări decît răspunsuri – aceasta este chiar caracteristica principală legată de cariera diplomatică şi politică a lui Teodor Meleşcanu, în momentul de faţă al doilea om în stat.

Printr-o Hotărîre a CSAT nr. 0048 din 5 octombrie 1993, s-a aprobat reînnoirea unei Convenţii bilaterale româno ruse, în domeniul legăturilor criptate telefonice şi telegrafice internaţionale, prin Ministerul Afacerilor Externe {minstru fiind Teodor Meleşcanu}, pe baza documentaţiei puse la dispoziţie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. S-au aprobat, de asemenea, Regulamentul de funcţionare a reţelei şi lista abonaţilor. Hotărîrea, strict secretă, a fost semnată de Ion Iliescu în calitate de preşedinte al CSAT. Reţeaua de comunicare secretă cu Moscova urma să funcţioneze separat de alte reţele telefonice, pe cabluri subterane. Schimbul de materiale de cifru necesare aparaturii de criptare urma să se facă cu sprijinul MAE, (Ministru: Teodor Meleşcanu), prin valiza diplomatică.

Lista abonaţilor s-a aprobat tot de către CSAT: Preşedinţia României, Preşedintele României (birou, domiciliu), Şeful Cancelariei Prezidenţiale (birou); Guvern – prim-ministrul (birou, domiciliu); MAE: ministrul Afacerilor Externe (Ministru: Teodor Meleşcanu) (birou), secretar de stat, şeful Departamentului Europa şi America de Nord (birou), şeful Directiei Ţări Vecine şi Noi State (birou); MApN: ministru (birou, domiciliu), secretar de stat – şeful Marelui Stat Major (birou, domiciliu), secretar de stat – şeful Departamentului de Înzestrare, Logistică şi Administraţie. Ambasade şi agenţii: la Bucureşti, Ambasadorul Rusiei (birou, domiciliu), şeful Agenţiei Economice a Rusiei (birou), Ambasadorul Bulgariei (birou), Ambasadorul Ungariei (birou), Ambasadorul Poloniei (birou), Ambasadorul Cehiei (birou), Ambasadorul Republicii Moldova (birou), Ambasadorul RPD Coreene. La Moscova, firul roşu cu Kremlinul era instalat la Ambasadorul României (birou, domiciliu) şi la şeful Agenţiei Economice a României (birou). De el beneficiau şi ambasadorii României la Sofia, Budapesta, Varşovia, Praga, Chişinău şi Phenian.

La 27 mai 1994, prim ministrul Nicolae Văcăroiu, ministrul de Externe Teodor Meleşcanu şi directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Ştefan Coman au adresat preşedintelui Ion Iliescu un memorandum referitor la negocierea unui acord interguvernamental româno rus, privind legăturile tele¬fonice internaţionale criptate special (adică ultrasecrete!) cu Moscova. Se propunea aprobarea Acordului între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse, privind legăturile telefonice internaţionale criptate speciale. Acordul prevedea: Părţile Contractante (Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse) sunt de acord ca între Bucureşti şi Moscova să funcţioneze o legătură telefonică criptată specială.

Prin legătură telefonică criptată specială se înţeleg telecomunicaţii realizate pentru şeful statului, şeful guvernului (asimilaţii acestora), agenţii diplomatici sau consulari şi, respectiv, şefii unor instituţii militare din cele două ţări. Posturile telefonice se vor realiza de către părţile contractante pentru autorităţile publice ale României şi ale Federaţiei Ruse, interesate în utilizarea acestei legături secretizate pentru schimbul de date şi informaţii [s.n.]. Acordul se încheie pe o periodă de trei ani şi se va prelungi, în mod automat, pe noi perioade de un an, dacă una dintre părţi nu renunţă la prelungire. Prin Hotărîrea CSAT din 19 iulie 1994, se aproba negocie¬rea acordului. Hotărîrea a fost semnată de Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Mircea Coşea, Teodor Meleşcanu, Vasile Ionel, Gheorghe Tinca, Ioan Doru Tărăcilă, Virgil Măgureanu, Dumitru Cioflină, Ioan Talpeş şi Ion Magdalena.

Minciuni care ne puteau costa aderarea la NATO

Trecuseră abia cinci luni de cînd România semnase Parteneriatul strategic cu NATO. Primele discuţii au avut loc între 12 şi 16 septembrie 1994, la nivel de experţi: Delegaţia rusă a propus ca legătura directă şi secretă între Bucureşti şi Moscova să fie nu numai telefonică, ci şi telegrafică, în care scop a pus la dispoziţia părţii române, în mod gratuit, trei echipamente de secretizare complete. Din partea ruşilor s-au prezentat la discuţii Iuri Pavlovici Kornev, şeful Direcţiei de legături prezidenţiale, adjuncţii săi şi Iurievici Oleg Astahov, Secretar 1 al Ambasadei Ruse.

S-a propus continuarea tratativelor şi obţinerea aprobării ca textul final al Acordului să fie semnat de directorul STS, cu mandat al ministrului de Externe [Ministru: Teodor Meleşcanu – s.n.]. În 27 septembrie 1994, Ion Iliescu aproba propunerea în termenii următori: Da. Vă rog să urmăriţi în continuare (la propunerea făcută de Vasile Ionel, consilierul prezidenţial pe probleme de apărare şi siguranţă naţională). După semnarea Acordului, în termen de 6 săptămîni, părţile au organizat două circu¬ite a 4 fire cu funcţionare permanentă. Pentru organizarea legăturii telefonice secretizate, părţile au convenit să folosească pentru echiparea circuitelor telefonice aparatură de secretizare de producţie rusească. Atmosfera discuţiilor, raporta şeful STS, Coman, a fost de înţelegere şi colaborare reciprocă.

Negoceirile au continuat în acestă atmosferă. Discuţiile vor avea un caracter confidenţial pentru ambele părţi, dispunea Ion Iliescu. Numai rezultatul alegerilor din 1996 şi instalarea la Cotro¬ceni a preşedintelui Emil Constantinescu au făcut ca tratativele pentru ”firul roşu” să fie sistate şi aparatura deja instalată să fie dezafectată.

Cînd în anul 2000 s au făcut publice acţiunile autorităţilor române din timpul lui Iliescu, în fond un act de tră¬dare faţă de NATO, reacţiile celor implicaţi au fost virulente. Le am urmărit cu atenţie, mai ales în calitatea mea de consilier al preşedintelui pe probleme de analiză politică. În 3 martie, imediat după pu¬blicarea primelor informaţii, care au venit preluate din presa rusă, Ion Iliescu a reacţionat vehement: Este o măgărie, n a existat aşa ceva!. [… ] Fostul ministru de Ex¬terne, Teodor Meleşcanu, care în 2000 era preşedintele unei noi formaţiuni politice, Alianţa pentru România, declara, în pofida evidenţelor, că nu am participat la acest tip de nego¬cieri. Dacă au avut loc asemenea negocieri, ele intrau în atri¬buţia şi competenţa STS, care era în subordinea Preşedintelui. [s.n.].

În 17 martie 2000, la întrebarea unor jurnalişti, Meleşcanu declara din nou: Da, îmi susţin afirmaţia pe care am făcut o ieri. Nu ştiu să fi existat discuţii pentru instalarea unui fir roşu între Cotroceni şi Kremlin. În aceeaşi zi, puţin după miezul nopţii, avea să revină în direct, pe un post de te¬leviziune în care, în sfîrşit, recunoştea că a fost o discuţie în legătură cu propunerea venită de la Federaţia Rusă în legătură cu reînnoirea sistemului de telecomunicaţii multilaterale care există între ţările membre CAER şi modernizarea lui. A doua zi, presa publica noi dezvăluiri, privind aprobarea ”firului roşu” cu Moscova de către CSAT. La 22 martie 2000, Adrian Năs¬tase recunoştea: ”A fost o greşeală că s a afirmat aşa ceva, că nu s au purtat negocieri în CSAT şi îmi cer scuze în numele parti¬dului”. În plină campanie electorală, publicarea documentelor le¬gate de trădarea României faţă de NATO au avut un puternic efect. Fără să reuşească să afecteze ascensiunea PDSR, ele au dus la coborîrea vertiginoasă în sondaje a partidului condus de Teodor Meleşcanu.

Era justificată această prăbuşire de atunci în sondaje. Meleşcanu, care se declarase public un susţinător frecvent al intrării României în NATO, participase, în secret, la negocierile cu Federaţia Rusă pentru instalarea unei linii de convorbiri se¬crete între Moscova şi Bucureşti, un fel de reînnodare a relaţiilor defunctului Pact de la Varşovia în variantă ”007”, prin care se puteau ”vărsa” către Federaţia Rusă inclusiv informaţii secrete ale NATO. Meleşcanu spusese o minciună grosolană negînd că ar fi existat aşa ceva. Cînd minciuna a fost dovedită, pentru electoratul său a avut un efect devastator. Dar, dincolo de miza electorală, ”firul roşu” a fost un act grav de trădare a intereselor Alianţei Nord-Atlantice, cu care România tocmai semnase un parteneriat, Alianţă pe care ministrul de externe Meleşcanu din guvernul Văcăroiu afirmase într-una că o susţine, în vreme ce, la ordin, era gata-gata să ridice telefonul cu ”fir roşu”, la capătul căruia i se răspundea în rusă.

Cît va mai dura confortul imunităţii?

Ca urmare a minciunii lui din anul 2000, partidul pe care îl fondase în 1997, Alianţa pentru România, s-a prăbuşit în plină campanie electorală. De la 17%, cît avea în sondaje la debutul campaniei, Teodor Meleşcanu a obţinut doar 1,9% din voturi în cursa lui pentru alegerile prezidenţiale. Electoratul nu i-a iertat că a participat la un act de trădare şi că a minţit, act prin care România ar fi urmat să funcţioneze ca o imensă reţea de spionaj în cadrul NATO, cu care făţiş dorea să se alieze, în timp ce, în secret, intenţia era alta – revigorarea defunctului Pact de la Varşovia.

Acum este de presupus că al doilea om în stat nu mai e deloc interesat să poată avea ”convorbiri secrete şi criptate cu Moscova”, aşa cum o făcea în 1994-1996. Personal, nu împing lucrurile pînă la a-l bănui pe domnul Meleşcanu că a fost, în această jenantă afacere, omul ruşlor. În ”Operaţiunea Firul Roşu” a acţionat aşa cum a făcut-o din ordinul lui Iliescu, şi doar pentru a-şi păstra postul. Aşa cum a făcut şi atunci cînd a ”sărit” din barca ALDE în braţele doamnei Dăncilă.

Sintetizînd însă toate cele de mai sus, se pun mai multe probleme: a minţit domnul Meleşcanu şi în legătură cu apartenenţa sa la Securitate? E pregătit, cumva, să-i se alăture lui ”Petrov”? fireşte, însă, că la un alt nivel: e, totuşi, de o altă factură. A fost, este cumva, Teodor Meleşcanu ofiţer acoperit al Securităţii, apoi al Serviciului de Informaţii Externe, ceea ce pare să-i dea confortul imunităţii?

Odată şi-odată, tot va ieşi ceva la iveală. Pentru că, aşa cum spun de multă vreme, o persoană publică, oricît ar încerca să-şi ascundă trecutul, nu o poate face la nesfîrşit. Mai ales cînd e al doilea om în stat.